Pe lungul drum al pătimirii noastre, singurul care duce spre curata sfinţenie, din timp în timp şi din loc în loc, Măritul a pus troiţe ale nemuririi, în care ard candele ce luminează suitoarea noastră cale, aducându-ne aminte că doar prin credinţă nestrămutată, cinste şi curaj putem rămâne deasupra tuturor mincinoaselor şi învolburatelor vremi care se scurg în clepsidra timpului cel fără de sfârşit. Şi toate astea numai pentru ca urmaşii urmaşilor noştri să aibă spre cine şi spre ce a-şi întoarce ochii sufletului şi ai minţii atunci când nenorocul, primejdiile şi necazurile se strâng şi înconjoară ca volbura neamul nostru cel mare, bun şi răbdător.
Şi-atunci, din umbra unui colţ de gând curat, chemăm vremile cele mari şi înălţătoare, picurând pe ele lacrima amintirii pentru a-i reînvia pe Hristoşii noştri ce au păstorit acest colţ de lume şi care au pătimit sub crucea sorţii lor pentru a putea ţine întreg cuibarul născătoarei noastre vieţi şi dreptul nostru la libertate. Ei, aurite icoane ale altarului românesc, atunci când neamul şi ţara au cerut-o, şi-au pus viaţa zălog în palma lui Dumnezeu, şi cu sabia în mână, îmbărbătând şi însufleţind neamul şi oastea lor, şi-au apărat cu cinste hotarul lumii lor şi credinţa străbună. Dacă au fost vrednici a se nemuri în amintirea veacurilor, Măritul i-a ocrotit şi i-a ajutat să iasă biruitori, pentru a fi din veac în veac veghetorii noştri cei mari şi buni. Doar amintindu-ne numele ni se înfiora sufletul nostru temător şi ni se oţelea braţul înarmat pentru al purta spre victorii.
Aşa s-au vrednicit pentru ei şi ţară, dar şi în gloria lumii un DECEBAL, crucea acestui neam năpăstuit, un BASARAB, întemeietor de stârpe glorioasă şi de ţară, un MIRCEA, netemutul nostru cel cu drag de neam, un ŞTEFAN, cel mereu cu sabia într-o mână şi cu crucea în cealaltă, apărător de ţară şi credinţă, mereu în faţa puhoaielor flămânde şi însetate de glorie ce roiau la hotare, un IOAN VODĂ şi-un ŢEPEŞ, domnii dreptăţii şi ai curajului nebun, spaima hulpavilor din jur, un BRÂNCOVEANU, domnul cel sfânt şi înţelept, un AVRĂMUŢ, jertfelnicitul Ardealului nostru cel atât de bogat şi de râvnit, un CUZA, acel domn al dreptăţii. Aici se termină şirul marilor noştri conducători, cei care au înţeles, mai bine ca noi, că nu poţi rămâne în istorie decât săvârşind fapte mari şi curajoase, nu pentru tine, ci pentru neamul tău şi ţară, pentru că nu tu, ci ea, ţara, trebuie să fie cea care să se veşnicească mereu.
Şi mai mult de-atât, toţi pomeniţii aici la chemarea istoriei, nu ar fi putut face nimic dacă nu ar fi avut sfânta credinţă, cea fără de care braţul şi inima lor ar fi rămas seci şi fără vlagă. Şi-apoi, Doamne, de vreo 200 de ani încoace noi n-am făcut altceva decât să tot peticim această ţară, să ne tot micim în gând şi-n suflet, să fim tot mai slugarnici şi mai neînsemnaţi în faţa străinilor. Pierit-a oare curajul străbunilor noştri, demnitatea lor în faţa morţii, setea de dreptate? Nu, topitu-s-a doar încetul cu încetul, credinţa străbună, ce-a care te opreşte a face toate relele acestei lumi, ce-a care te curăţă de păcate pentru a te putea înălţa în virtute, curaj şi bărbăţie.
Vremea noastră este o vreme mestecată, tulbure, plină de primejdii, care duce omul la îndulcite păcate, iar de aici până la pierzanie nu e decât un pas. Şi mai rău decât atât, de prea mult timp nu mai avem modele demne de urmat. Tocmai de aceea este atât de mare nevoie ACUM a ne aduce aminte de ce-au făcut în asemenea clipe de grea cumpănă înaintaşii noştri.
De aceea, te chemăm pe tine în gând, mare BRÂNCOVENE, să ne înveţi că toate în această lume sunt pieritoare şi fără valoare, în afară de credinţă, de demnitate şi de onoare, singurele pe care nimeni nu ţi le poate lua cu de-a sila, singurele care înnobilează omul chiar în faţa vrăjmaşului, singurele care îi dau speranţă şi tărie, care te pot face stâncă în faţa furtunii. Vino, dar, mărite domn şi ne arată nu cum se moare în demnitate, că asta o înţelegem, ci cum se poate ajunge într-o viaţă de om să poţi pune, în clipa supremă, deasupra tuturor darurilor şi virtuţilor, CREDINŢA NEAMULUI TĂU. Poate pentru că, de la începutul veacurilor şi până acum, toţi care au trecut pragul vieţii au avut în ultimul lor gând speranţa că vor ajunge în Împărăţia cerurilor, unde îşi vor întâlni părinţii, fraţii, bunicii, străbunicii, şi ce le vor spune lor? Ce averi au lăsat în urmă? Ce bogăţii? Ce titluri? În veşnicia lumii de-acolo acestea nu au nicio valoare. Singurele care contează vor fi faptele cele mari, frumoase, curate, bune, pornite din inimă şi făcute faţă de cei apropiaţi, faţă de neam şi ţara care ne-a ţinut la sânul ei şi, mai presus de toate, faţă de credinţa în care ai trăit tu dimpreună cu toţi ai tăi din moşi-strămoşi, cea care te-a învăţat toate cele bune şi de laudă pentru a putea trăi în cinste, linişte şi pace.
Poate de aceea, mărite BRÂNCOVENE, tu n-ai putut să te lepezi de credinţa ta, pentru că, dacă ai fi făcut-o, te-ai fi lepădat de tot neamul tău până la cel care l-a început, te-ai fi lepădat de toate visele şi speranţele lor, de toate bucuriile şi durerile pe care le-au avut fiecare în scurtimea vieţii şi asta era prea mult pentru tine şi ai tăi. AI FI RĂMAS SINGUR, părăsit de toţi şi toate câte ai adunat în viaţă şi asta nu ai putut-o face pentru nimic în lume.
Învaţă-ne, aşadară, mărite şi cinstite domn, să ne lepădăm de păcatele acestei lumi care ne micesc şi ne otrăvesc sufletul, cele care sunt: avariţia, minciuna, setea de putere, infatuarea, linguşeala, trădarea, laşitatea şi câte altele şi, învaţă-ne să fim doar DREPŢI, CINSTIŢI şi cu CREDINŢĂ. Când vom învăţa toate astea, nu ne vom mai teme de nimeni şi de nimic, vom fi cei mai fericiţi şi mai bogaţi oameni de pe pământ, vom fi noi cei adevăraţi iubiţi şi ocrotiţi de Dumnezeu. E mult, e puţin? Asta doar sufletul nostru o va şti cu adevărat. Ţie, mărite BRÂNCOVENE, ÎŢI MULŢUMIM CĂ NE-AI ARĂTAT CALEA pe care ar trebui să meargă până la capăt bunul şi răbdătorul neam românesc, cel care a început aici, în găuacea timpului, lumea cu toate cele bune şi rele ale ei, pentru că noi am fost puşi să păzim până la capăt GRĂDINA MAICII DOMNULUI. Poate şi de aceea am rămas şi vom rămâne mereu aici, pe această bună, frumoasă şi atât de râvnită GURĂ DE RAI, lăsând să treacă peste noi toate urgiile şi bucuriile lumii. Cu tine, mărite Brâncovene, cu exemplul tău pe care ni l-ai lăsat drept învăţătură, vom putea trece mai uşor această mincinoasă lume pe care o trăim.
