Umbrele noastre (I)

Distribuie pe:

„Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină." - Lucian Blaga

În viziunea filozofului idealist sicilian Giovanni Gentile (1875-1944), conştiinţa - sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are despre propria existenţă - se înfăţişează ca o sferă a cărei rază este infinită, pentru că „orice sforţare s-ar face în scopul de a gândi sau a se închipui alte lucruri şi conştiinţe în afara conştiinţei noastre, acele lucruri şi conştiinţe rămân înăuntrul ei, prin chiar faptul însuşi că sunt puse de noi, fie chiar ca exterioare nouă. Acest în afară e totdeauna înăuntru, arătând un raport între doi termeni care, exteriori unul faţă de altul, sunt amândoi interiori conştiinţei". În toată opera lui pune adânca înţelepciune a filozofiei creştine: „Omul este o eternă făgăduinţă", adevăr dobândit în urma unei analize profunde a sufletului omenesc, ajungând la concluzia că există o realitate ideală în spirit, eternă, o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalităţii, proprie naturii, ci aceea a libertăţii şi a scopului. Este de ajuns să privim în jur cu ochii minţii, pentru a simţi toată măreţia nemărginită a operei dumnezeieşti, dar şi a celei umane, creatoare a lumii morale. Interesantă este reflecţia sa asupra trecutului omului, asupra căruia dacă privim, ne dăm seama de lipsa de experienţă din trecut, când ne manifestam ca nişte copii, ceea ce ne face să înţelegem dezvoltarea noastră progresivă ca oameni şi întreg procesul de transformare, de imperfecţia

vieţii noastre spirituale, care se maturizează pe parcurs. Lumea morală este creată şi susţinută încontinuu de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi; pentru fiecare ea are valoare, pentru că este creaţia noastră, voinţa noastră în mişcare. De aceea, „dacă societatea ne apare ca un sistem de sfere concentrice care iradiază din personalitatea noastră cea mai intimă, atunci putem spune că întreg sistemul este imanent în acest «noi» intim". A trăi nu înseamnă doar a se împlini pe sine, ci a primi şi pe „celălalt" cu care să stabileşti drepturi şi datorii. Omul se poate sustrage oricărei legături sociale externe, spune filozoful, poate să-şi interzică a fi fiu, tată, cetăţean, dar nu poate să nu ţină seamă de „celălalt" care e în el însuşi, pentru că atunci ar însemna a nu gândi, a nu se dezvolta ca spirit: „Celălalt pe care-l primeşte în interiorul său este Eul, tot ceea ce omul a simţit, a cunoscut, a spus sau a gândit. Cel dintâi tribunal din multele tribunale ale pământului şi cerului este cel din interiorul nostru, între noi şi «celălalt» pe care noi îl facem judecătorul nostru". Judecătorul vede umbrele sufletului.

Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci când începem autoanaliza. În psihologie se vorbeşte despre relaţiile dintre inconştient şi conştient: dominarea inconştientului de către conştient care apare în stările de afect, de transă creatoare, şi duce la „înălţarea omului", sau de dominarea inconştientului asupra conştientului în cazuri patologice, care duce la proces de degradare, regresie. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre conştiinţă ca fiind „judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea". Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei", conştiinţă care nu dispare niciodată din sufletul omului.

Umbrele care se văd în realitate sunt zone în care o lumină nu poate ajunge atunci când un obiect opac există între sursa de lumină şi zona umbrei. Uneori, jocul de lumini şi umbre creează imagini surprinzătoare, care pur şi simplu fascinează, alteori sperie. Dar, aşa cum aceste zone de lumină şi întuneric alternează vizual, lumea noastră spirituală este tot un joc de lumini şi umbre, care se combină într-un mod plăcut sau înfricoşător. O astfel de umbră este considerată, de cele mai multe ori, a fi partea întunecată a sufletului. Ea nu este întunericul, fiindcă putem distinge ceva, pe când în întuneric în zadar orbecăim, nimic nu mai putem distinge. Umbra echivalează cu inconştientul personal descoperit de psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva, respins fiind de supraeu. El a explicat apariţia manifestărilor nevrotice datorită refulării unor traume emoţionale, ascunse în inconştient. A asociat astfel de conţinuturi refulate cu pulsiunile sexuale şi agresive, făcându-i pe unii să creadă, mai în glumă, mai în serios, că Freud „a pus sexul în locul minţii".

Lumea în care trăim este o lume ameţitoare a jocului de lumini şi umbre. Umbrele, precum o mantie, ascund universuri întregi ale sufletelor, pe care noi nu le putem vedea, doar presupune, simţi. De multe ori le căutăm în zadar, ele nu se dezvăluie, fiindcă omul zilelor noastre ascunde cu o straşnică dibăcie ceea ce nu vrea să se vadă şi la care nici nu vrea uneori să renunţe. Conştientizăm, sau nu, că ele există în noi, vrem sau nu vrem să le înlăturăm. Multe umbre ale noastre le trecem în uitare, iar într-un final ele ajung să întunece sufletul nostru. Umbra poate juca şi rolul invers: din întuneric (inconştient) este adusă la lumină. După o perioadă în care este găzduită în inconştientul sufletului, procesul aducerii la lumină poate fi dificil. Umbra poartă sub braţul ei cartea intimă a secretelor noastre, din care, cu mai mult sau mai puţin curaj, scoatem câte un capitol la lumină. Aşa se întâmplă, în adâncul sufletului, unde se află lumini şi umbre, binele alături de rău! Balanţa se înclină când spre unul, când spre altul, timpul determină mişcarea şi mişcarea determină schimbarea. Umbrele şi luminile sunt cele care ne fac să trăim toată gama de emoţii şi sentimente, ele reprezintă „cromatica" sufletului, fiecare păcat îşi are locul în umbra sufletului, iar lumina dă sens vieţii noastre, ştiut fiind totodată că „omul istoric nu poate depăşi termenii dialectici ai existenţei, da şi nu!"

Mintea uneori nu poate înţelege, nu poate cântări cât de bine sau rău este a scoate umbra la lumină, fiindcă timpul, cel care naşte lumini şi umbre, adaugă tot mai multe evenimente care pot îngreuna bocceluţa secretelor (umbrelor) din cartea vieţii noastre. Secretul apare prin simpla trimitere a umbrei în uitare, deci sunt lucruri pe care noi le dăm uitării, ele devin secrete şi pot purta pecetea păcatelor duşmăniei, certei, geloziei, egoismului, neînţelegerii, spiritului de partide, invidiei, mândriei, minciunii.

Îmi amintesc de metafora atribuită, de către poetul nostru Vasile Voiculescu (1884-1963), marelui Shakespeare: „Oceanule de geniu, ce-neci chiar şi uitarea", fiindcă „Poetul din Avon" scotea umbrele la lumină, alegând deznodământul prin moarte, ca sinistră pedeapsă a păcatului făcut.

Trăim astăzi într-o lume de informaţii şi ispite, viaţa se schimbă de la o zi la alta, vin evenimente noi, necunoscute, emoţiile sunt atât de puternice încât mintea nu face faţă pentru a le înregistra, păstra şi a le trimite în uitare. Ele se ascund în sufletul nostru, uneori ne protejează, deoarece altfel am fi captivii prea puternicelor emoţii. Doar amintirea, cu puterea ei, ajută la scoaterea din uitare.

Uneori uităm ceea ce vrem sau ceea ce trebuie să uităm, pentru a face loc altor evenimente din viaţă. Uităm ce am vrut să uităm, dar ştim cumva că ceva-ceva am trimis în uitare. Acel ceva se şterge din memoria noastră, aşa cum se şterge o urmă de pe un perete, prin zugrăvirea lui. Umbra ne devine prietenă în momentul în care acceptăm faptul că în noi există secrete care necesită a fi scoase la lumină. Inima şi mintea vor lucra în acest scop. Zugrăveala va fi dată la o parte şi vom încerca să luminăm urmele descoperite. Dacă vom înlocui umbrele cu lumini, înseamnă că ne-am luminat viaţa.

(va urma)

Lasă un comentariu