Monografia istoricului Ioan Scurtu dedicată activităţii politice şi personalităţii lui Iuliu Maniu se distinge printr-un stil elevat, bazat pe claritate şi corectitudine, o informaţie vastă, sprijinită pe o bibliografie pe măsură a temei şi bazată pe o amplă documentaţie de arhivă.
Ioan Scurtu prezintă personalitatea politică a lui Iuliu Maniu, scoţând în evidenţă trăsăturile caracteristice ale omului politic ce s-a remarcat printr-o comportare exemplară, o ţinută vestimentară elegantă, un vocabular distins, în care utiliza metoda persuasiunii, a convingerii prin discuţii lungi şi repetate: „Iuliu Maniu s-a remarcat prin eleganţă, nu numai vestimentară, dar şi de comportament, dublată de o intransigenţă absolută în argumentarea ideilor, cu folosirea unui vocabular elevat şi demn. În acest context, s-a afirmat încă una din trăsăturile caracteristice ale personalităţii sale: susţinerea cu eleganţă a propriilor convingeri, folosind metoda persuasiunii, a discuţiilor lungi şi repetate, până se ajungea la punctul său de vedere, pe care evita să-l formuleze de la bun început, dar spre care dirija cu măiestrie «pertractările» şi pe care le socotea încheiate numai atunci când rezultatul era cel dorit de el."
Sunt reliefate şi alte trăsături de caracter ale lui Iuliu Mânu, precum cinstea, onestitatea, corectitudinea, conduita morală: „Viaţa politică românească oferă numeroase exemple de oameni care au folosit poziţia politică şi mai ales pârghiile guvernamentale pentru a-şi rotunji averile prin diferite mijloace. Iuliu Maniu s-a dovedit a fi o personalitate incoruptibilă, animată de o concepţie superioară privind rolul omului politic şi de stat. La guvern, ca şi în opoziţie, a înţeles să fie un om modest şi integru. Orice încercări ale adversarilor politici de a-l implica în afaceri oneroase pe seama statului român au fost sortite eşecului. De-a lungul vieţii, Iuliu Maniu nu a manifestat o preocupare specială pentru confortul vieţii personale, pentru situaţia sa materială. Iuliu Maniu se mulţumea să-şi îngrijească viţa de vie de la Bădăcin, pe care o moştenise, să locuiască pentru o noapte, duă, la prieteni, să călătorească cu trenul sau cu autobuzul."
Istoricul Ioan Scurtu nu uită să amintească şi unele neajunsuri, neîmpliniri din activitatea lui Iuliu Maniu, pe care le numeşte procedee iezuite: echivoc, ezitare, prudenţă, amânare, neasumarea răspunderii în momentele dificile, preferând să se afle în opoziţie pentru a putea critica pe cei ce se aflau la guvernare: „A debutat în calitate de jurisconsult al mitropoliei greco-catolice din Blaj. Aici domina un ceremonial foarte riguros, care se regăsea în fiecare gest al clericilor şi mirenilor. Iuliu Maniu şi-a însuşit rapid acest mod de comportare, devenind un adevărat maestru al simulărilor şi disimulărilor, un model pentru cei din jur şi pentru cei din afara mitropoliei cu care venea în contact.
Procedeele iezuite, bazate pe tăcere, echivoc, prudenţă, aşteptare, amânare, au devenit o parte a fiinţei lui Iuliu Maniu, a personalităţii sale inconfundabile.
În atmosfera politică a României de după 1918, caracterizată printr-un ritm trepidant, prin luări de poziţie rapide, afirmaţii categorice, urmate adesea de negaţii înverşunate, Iuliu Maniu avea să reprezinte un unicum, greu de înţeles şi de acceptat de către mulţi oameni politici şi ziarişti. Iuliu Maniu a fost omul vremii sale. Activitatea sa a cunoscut multe sinuozităţi şi contradicţii, specifice oricărui om politic. Aceste componente din activitatea lui Iuliu Maniu au apărut opiniei publice româneşti, mai ales în primul deceniu interbelic, greu de înţeles, deoarece se sconta pe un suflu nou, caracterizat printr-o autentică atitudine morală din partea ardelenilor, care să înlocuiască spiritul «bizantin», «balcanic» al regăţenilor. Dar politica îşi are meandrele ei, care, cel mai adesea, nu pot fi sesizate de cetăţeanul de rând."
Ioan Scurtu conchide, evidenţiind faptul că nota predominantă a activităţii politice a lui Iuliu Maniu a fost lupta sa din opoziţie: „Niciun om politic nu l-a egalat pe acest teren. Era un adevărat maestru, dispunând de calităţi native, dar şi de o artă, bine studiată şi însuşită. Avea plăcerea luptei de durată, pentru istovirea adversarului, după care-i aplica lovitura decisivă. Perseverenţa cu care el a urmărit şi criticat greşelile puterii, abaterile de la normele legale şi de la morala creştină, intransigenţa sa au împiedicat sau au limitat tendinţele autoritare manifestate în societatea românească încă din primul deceniu interbelic. El a ţinut sus steagul democraţiei în anii regimurilor autoritare, dictatoriale şi totalitare din anii 1938-1944 şi 1945-1947. A făcut-o din convingere, cu răbdare şi perseverenţă, fără un interes material propriu, ci din dorinţa de a da vieţii politice româneşti o dimensiune morală, ceea ce nu era puţin în acel context istoric."
Sorin Alexandrescu, în Paradoxul românesc, dedică capitolul al VI-lea al lucrării Partidului Naţional Creştin şi Democrat. Autorul creionează o schiţă de portret lui Iuliu Maniu, în care, la început, evidenţiază lupta politică purtată în calitate de conducător al mişcării naţionale din Transilvania, un om de acţiune în faza habsburgică, în organizarea Adunării de la Alba-Iulia, în proclamarea Unirii cu România a provinciilor româneşti Transilvania, Basarabia şi Nordul Bucovinei. În restul portretului stăruie trăsăturile psihologice negative, legate de refuzul acţiunii, lipsa de voinţă, inerţia, neasumarea unor responsabilităţi înalte, o anume abulie catastrofală.
Autorul portretului este de părere că Iuliu Maniu nu s-a putut adapta activităţii politice regăţene, mai ales celei din Bucureşti, pe care a considerat-o mai temperamentală şi mai retorică, incomprehensibilă nu numai lui, dar şi altor ardeleni.
În ultima parte a portretului, figura lui Iuliu Maniu este asociată cu aceea a unui sfânt din picturile lui El Greco sau, mai cu seamă, cu a unui călugăr din austera mănăstire Melk de lângă Viena: „Curios, Maniu a fost un om de acţiune numai în faza lui habsburgică, înainte şi în timpul războiului, mai ales la Viena căderii imperiului şi la Alba-Iulia. În faza regăţeană a activităţii lui, Maniu, dimpotrivă, a refuzat orice risc personal şi a devenit un pilatian convins. Contemporanii l-au numit adesea Sfinxul, pentru că nu lăsa niciodată să i se ghicească intenţiile, dar Maniu mi se pare, retrospectiv, un politician nu atât secret, cât abulic. Nu ascunderea intenţiilor de a acţiona l-a caracterizat, cât incapacitatea de a le realiza. Strămutarea lui Maniu din lumea habsburgică în cea regăţeană trebuie să fi fost pentru el un şoc cultural, de la o lume cu posibilităţi reduse de acţiune, dar perfect calculabile potrivit logicii formale habsburgice, el a trecut într-o lume cu posibilităţi nelimitate de acţiune, dar realizabile printr-un joc de mişcări rapide, imprevizibile, lipsite de rigoare formală, însă eficace, «imorale», în sensul că nu se lăsau derivate dintr-un cod prealabil, ci din pură pragmatică a momentului. Această lume politică, nu atât balcanică, cât sudică, temperamentală şi retorică, precum cele din Franţa şi Italia, trebuie să i se fi părut germanicului, la fel precum altor ardeleni, o lume incomprehensibilă şi în care este imposibil să ai încredere. Abulia politică i se naşte dintr-un perfecţionism moral juridic supradimensionat. Un personaj mai mult de sfânt, un personaj din El Greco sau, mai curând, un călugăr descins din baroco, din austera mănăstire de la Melk, de lângă Viena, într-un Bucureşti reconstruit din Craii de Curtea Veche."
Memorialistica ne oferă, de asemenea, informaţii utile, care evidenţiază şi clarifică momente însemnate din viaţa şi activitatea lui Iuliu Maniu şi pun în lumină şi aspecte ale dimensiunii sale lăuntrice, a sensibilităţii caracterului său.
Amintirile despre Iuliu Maniu, ediţia îngrijită de doamna Livia Titieni Boilă, adună amintirile despre personalitatea lui Iuliu Maniu ale nepoţilor Ionel Pop, Zaharia Boilă şi a strănepotului Matei Boilă.
Primele fragmente memorialistice aparţin lui Ionel Pop, nepot de soră şi apropiat lui Iuliu Maniu, pe care l-a crescut în preajmă. Cum memorialistul a rămas orfan de tată, cel ce s-a îngrijit ca un adevărat părinte de destinul său a fost Iuliu Maniu, numit în familie Unchiuţul. Fragmentele memorialistice ale lui Ionel Pop ne oferă date despre copilăria lui Iuliu Maniu, mediul familial, şcolile urmate, educaţia primită şi asumată, despre menirea de a se manifesta în viaţa politică.
În prim-planul amintirilor ne apare imaginea familială, patriarhală a Bădăcinului, ca loc mitic, unde Maniu se reîntorcea adeseori pentru a-şi regăsi echilibrul necesar, a-şi reface forţele, pentru a se fortifica prin contactul cu ţinuturile natale: „Maniu avea un suflet foarte receptiv faţă de bucuriile şi suferinţele semenilor, rudeniilor, prieteni sau străini. Lua parte la ele. Avea din plin impresia frumosului, se înduioşa uşor, uneori cu greu putându-şi stăpâni lacrimile. Se bucura deplin de măruntele şi seninele daruri ale vieţii, pe care a fost să le aibă. Îl impresionau frumuseţile naturii. În intimitatea familiei noastre, această fire, pe care nu mă sfiesc să o numesc plăpândă, se deschidea involtă ca o floare în mângâierea soarelui şi ni se arăta în nenumărate fapte şi gesturi mişcătoare, unele îmbrăcate în forme de o mare delicateţe. Când putea, mai ales evadând din frământările politice de după Unire, alerga la obârşia familiei noastre, măcar pentru o zi sau două.
Parcă revenea ca să se atingă de pământul strămoşesc, ca să afle liniştea gândurilor şi ca să ia puteri morale noi în acţiunile lui, adeseori atât de grele. Când revenea la Bădăcin, primul drum era la mormintele părinţilor, al surorii Elena şi al nepotului Matei, apoi poposea la îndrăgita lui grădină numită Dealul Ţarinei, unde se produceau struguri şi alte fructe, întotdeauna plăcute inimii lui."
Blajul, supranumit şi Mica Romă, revine mereu în memoria afectivă a lui Ionel Pop cu renumitele şcoli care au instruit şi format oameni luminaţi ştiinţei şi culturii româneşti, iar spiritul Blajului s-a păstrat până în zilele noastre.
Ionel Pop afirmă în încheierea amintirilor sale: „Maniu a fost un suflet de o mare nobleţe, o minte de o claritate cristalină şi o inimă în care încăpea şi o neţărmurită dragoste de neam şi de patrie şi dragostea neţărmurită de asemenea pentru ai lui, o caldă iubire faţă de omenire. Viaţa lui a fost jertfită acestor simţiri." Amintiri din viaţa publică a lui Iuliu Maniu aparţine lui Zaharia Boilă, nepot prin alianţă al lui Maniu, avocat şi publicist, director al ziarelor Patria şi România Nouă, confident şi apropiat al lui Iuliu Maniu, ce l-a însoţit în lupta politică.
Fragmentele memorialistice ale lui Zaharia Boilă ne introduc în viaţa politică agitată din România, în episoade semnificative încărcate de istorie. Ele aduc amănunte cu privire la relaţiile lui Iuliu Maniu cu fruntaşii politici ai vremii.
În introducerea episoadelor memorialistice, Zaharia Boilă afirmă: „Iuliu Maniu a luptat o viaţă întreagă pentru democraţia nedenaturată şi pentru dreptatea socială în virtutea moralei creştine. Ca unul pe care l-am cunoscut mai de aproape şi i-am fost aderent neclintit (nu m-aş putea mândri că i-am fost colaborator, ci numai confident şi uneori executant al gândurilor sale), încerc să încrestez câteva momente socotite importante, având însă temerea, ba chiar certitudinea, că lucrarea mea va părea unora lacunară. Se obişnuieşte ca din viaţa oamenilor să se spicuiască întâmplări hazlii şi să se noteze vorbe de spirit pe care acele persoane le-ar fi spus. Dar, de multe ori, acele vorbe şi chiar întâmplări sunt ticluite de gazetarii şi cronicarii respectivi care le-au editat.
În speţă, m-am străduit să povestesc numai cazuri într-adevăr întâmplate, unele povestite chiar de Maniu."
Episoadele lui Zaharia Boilă aduc amănunte cu privire la relaţiile lui Iuliu Maniu cu o serie de fruntaşi politici maghiari, contele István Tisza, Jászy Oskár, episodul organizării regimentelor româneşti la Viena, pe fundalul dezagregării structurilor militare ale vechii monarhii, tratativele de la Arad, purtate în numele Consiliului Naţional Român, cu delegaţia maghiară condusă de Jászy Oskár, pregătirea Marii Adunări de la Alba-Iulia, organizarea administraţiei româneşti a Transilvaniei cât timp a condus Consiliul Dirigent şi măsurile luate pentru integrarea administrativă în regatul României, acţiunea lui Iuliu Maniu contra arbitrajului de la Viena, discursul lui Iuliu Maniu la Consiliul de Coroană, Iuliu Maniu în cel de al doilea război mondial etc.
Pare interesantă confidenţa lui Iuliu Maniu despre cele trei mari greşeli făptuite, prima dintre ele fiind aceea că nu i-a luat în 1930 apărarea lui Constantin Stere, acceptând ca acesta să demisioneze forţat din Partidul Naţional Ţărănesc, pe care în bună parte l-a creat.
A doua greşeală ar fi fost aceea că a acceptat să devină premier la 20.X.1932, întrucât Carol al II-lea nu şi-a schimbat atitudinea şi nu şi-a respectat cuvântul: „Cu privire la cea de a treia greşeală, Iuliu Maniu nu mi-a dat niciun răspuns, nici atunci, nici mai târziu, de câte ori am revenit asupra acestei întrebări."
Amintirile despre Iuliu Maniu sunt întregite de Matei Boilă, nepot al lui Iuliu Maniu, preot greco-catolic şi fost senator de Cluj-Napoca în Parlamentul României. Însemnările sale rememorează date şi fapte la care a participat în anii adolescenţei, în preajma lui Iuliu Maniu, care oferă argumente convingătoare cu privire la înalta conştiinţă morală a lui Maniu, simţul politic şi clarviziunea cu privire la soarta pe care o va avea de înfruntat România în anii socialismului victorios.
După anul 1989, activitatea politică a lui Iuliu Maniu a fost analizată multilateral, în lumina realităţilor istorice. Istorici, literaţi şi alţi oameni de cultură au publicat monografii, eseuri, evocări despre viaţa şi activitatea personalităţii politice a lui Iuliu Maniu. Viaţa şi activitatea lui Iuliu Maniu au fost evocate şi în Parlamentul României.
S-au organizat simpozioane, sesiuni de comunicări, numele lui Iuliu Maniu a fost atribuit multor bulevarde şi străzi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Târgu-Mureş etc., iar busturi i-au fost ridicate la Bucureşti şi Bădăcin.
Iuliu Maniu şi-a ocupat locul de frunte ce i s-a cuvenit în istoria neamului românesc, pe care l-a slujit cu credinţă şi devotament mai bine de o jumătate de secol, iar Bădăcinul merită să devină un loc de pelerinaj de aducere aminte şi de cucernicie.
(sfârşit)
