Ion Neculce, în a lui „O samă de cuvinte" concentrată în 42 de povestiri, în Legenda XXXVII vorbeşte despre prietenia dintre albanezul Ghica Vodă şi vizirul Köprülü. Aşadar, valoarea documentară este cea care ne determină să o aducem la cunoştinţa celor interesaţi, deoarece ea constituie baza de plecare a înţelegerii a ceea ce a fost şi însemnat familia de nobili albanezi care a dat Ţării Româneşti, Moldovei şi, mai târziu României, mulţi voievozi, premieri şi academicieni.
Protagoniştii sunt doi copii, un albanez şi un turc, plecaţi în lume pentru a-şi căuta un rost în viaţă. Primul care se hotărăşte să plece în pribegie a fost „arbănaşul" - albanezul - Ghica, copil sărac care porneşte spre Ţarigrad (denumirea Istanbulului în Ţările Române în Evul Mediu) ca să-şi găsească „stăpân (pe care, n.n.) să-l slujească". Lui Ghica i s-a alăturat un alt copil sărac, un turc din ostrovul (insula) Ciprului, care dorea să-şi încerce norocul în străinătate. Pe drum, cei doi hotărăsc să se ajute în momentul în care „vor găsi pită", adică rostul căutat. Turcul îi jură albanezului: „De voi fi om mare te voi face de vii mai mare în Chipru, giudecătoriu". Turcul, vestitul Köprülü (Chiupruliol, de la Cipru), după ce slujise un şir de stăpâni, va reuşi să ajungă paşă sărac, dar mulţumit de slujba sa pentru că este prieten cu un „musaip împărătescu (musaip - consilier personal al sultanului, n.n.)". În vremea aceea, Imperiul Otoman era răvăşit de răscoalele ienicerilor care nu mai continuau la Ţarigrad. Într-o zi, Köprülü discutând cu prietenul său musaip, îi spunea că dacă ar deveni vizir ar putea pune capăt tuturor acestor „zurbale" (revolte). Promisiunea îndrăzneaţă a săracului paşă a ajuns la urechile Sultanului şi urmarea a fost că de cum „… l-au pus viziriu, îndată au pus şi au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăia capetili celor vicleni, până i-au speriat, de au aşezat toate zorbaleli".
Albanezul (după unele izvoare ar fi fost aromân) Ghica a ajuns la Ţarigrad, unde a slujit la capuchehaie (diplomaţi ai domnitorilor români la Poarta otomană). Din această poziţie el face negustorie cu Moldova, reuşind mai târziu, pe timpul domniei lui Vasile Lupu - şi acesta tot albanez - să ajungă capuchehaie la Ţarigrad şi totodată mare vornic în Moldova. În timpul unei vizite pe care capuchehaia Ghica o face la Înalta Poartă pentru o convorbire de taină, acesta este recunoscut de vizirul Köprülü, fostul lui prieten din copilărie. Vizirul îi promite că îl va aşeza domn pe scaunul Moldovei, dar trebuie să păstreze secretul.
După un timp, vodă Ştefan era chemat la Poartă, însă acesta refuză să se prezinte, şi atunci este pus domn Ghica. Ion Neculce a creat, spune criticul Alexandru Piru, „două caractere, acela al omului de cuvânt (vizirul) şi acela al demnitarului cinstit, care nu-şi trădează stăpânul (Gheorghe Ghica)".
Izvoarele istorice spun că Gheorghe Ghica (1600-1664) a fost domnitor al Moldovei (1658-1659) şi al Ţării Româneşti (1659-1660) ocazie cu care a mutat definitiv capitala ţării la Bucureşti. El era din părţile greceşti, de condiţie modestă, şi este întemeietorul familiei Ghica, strămoşul diverselor ramuri domnitoare care vor avea un rol important în istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Cei mai de seamă descendenţi ai acestei familii întemeietoare a unei veritabile dinastii au fost: 1) Grigore Gheorghe Ghica, domn al Ţării Româneşti (1660-1664 şi 1672-1673). El s-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influenţa facţiunii adverse condusă de Stroe Leurdeanu a poruncit uciderea stolnicului Constantin Cantacuzino. Drama s-a petrecut în ziua de Sf. Ignat (20 decembrie) 1663 în trapezăria mănăstirii Snagov, unde a fost sugrumat. Lui Constantin Cantacuzino i se spunea „făcătorul de domni", şi el obţinuse de la marele vizir Mehmed Köprülü tronul pentru cel care avea să-l asasineze. În cea de-a doua domnie, Grigore Gh. Ghica a continuat politica de persecutare a Cantacuzinilor. 2) Grigore II Ghica, domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) şi al Ţării Româneşti (1733-1735 şi 1748-1752). Nepot al lui Ghica (1). Au fost aduşi în Moldova şi Ţara Românească numeroşi greci, cărora le-a încredinţat importante dregătorii şi a desfăşurat o politică fiscală excesivă - reintroducerea văcăritului, 1747-1748. Sprijinit de Hrisant Nottara s-a preocupat de dezvoltarea învăţământului. A ctitorit mănăstirile Frumoasa din Iaşi şi Pantelimon din Bucureşti.3) Matei Ghica, domn al Ţării Româneşti (1752-1753) şi al Moldovei (1753-1758), este fiul lui Ghica (2). A dus o politică fiscală excesivă şi a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulţumirea poporului şi a boierimii pământene. A fost mutat din Ţara Românească în Moldova în urma unei mişcări a populaţiei din Bucureşti. În timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeştilor". 4) Scarlat Ghica, domn al Moldovei (1757-1758) şi al Ţării Româneşti (1758-1761 şi 1765-1766). El este fiul lui Grigore II Ghica (3). Şi acesta a menţinut politica fiscală excesivă şi a promovat în dregătorii pe boierii greci. 5) Grigore III Ghica, domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769). Este nepot al lui Grigore II Ghica (2). A întocmit un aşezământ fiscal şi un regulament de salarizare a slujbaşilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. În 1775, Bucovina a fost cedată de Imperiul Otoman Habsburgilor, act faţă de care domnul a protestat. Este întemeietorul unei manufacturi de postav la Chipereşti-Iaşi în 1766. A fost ucis de turci din cauza apropierii lui de Rusia. 6) Grigore Dimitrie Ghica este primul domn pământean al Ţării Româneşti (1822-1828) după înlăturarea regimului fanariot.
A redeschis Şcoala de la „Sf. Sava" şi a patronat înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833). 7) Alexandru D. Ghica, domn al Ţării Româneşti (1834-1842). Este fratele lui Grigore Dimitrie Ghica (6). A fost mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. În calitate de caimacam al Ţării Româneşti (1856-1858), a sprijinit mişcarea pentru unirea Principatelor. 8) Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei (1849-1853, 1854-1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publice şi s-a preocupat de organizarea învăţământului public (1851) şi superior. A acordat libertate presei şi a introdus telegraful. S-a mai remarcat ca sprijinitor al Unirii Principatelor. 9) Dimitrie Ghica (zis şi Beizadea Mitică) (1816-1897), om politic român. Este fiul lui Grigore Dimitrie Ghica (6). A participat la detronarea lui Al. I. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1868-1870). 10) Ion Ghica (1816-1897, n. Bucureşti), scriitor, economist şi om politic român. Principe de Samos (1854-1858). Academician (1874). Fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru şi prim-ministru (februarie-mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841-1843) şi a publicat „Convorbiri economice" (1865-1875). Preşedinte al Academiei Române (1876-1882, 1890-1893, 1894-1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri") se remarcă prin darul evocării şi al portretisticii. 11) Ion (Iancu) Gr. Ghica (1829-1891, n. Iaşi), general şi om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenţei României. 12) Pantazi Ghica (1837-1882, n. Bucureşti), scriitor român. Este fiul lui Dimitrie Ghica (Beizadea Mitică) (9). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia". Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat cu „Revista contemporană", „Liberatorul", „Dâmboviţa". Autor de romane („Un boem român", „Don Juanii din Bucureşti"). Note critice, comedii, nuvele.
Dimitrie Ghica (1875-1967, n. Istanbul), diplomat român.
A avut un rol important în perioada intrării României în al doilea război balcanic (1913); ministru de Externe (1931-1932), a încercat, fără succes, o apropiere de Italia. Ministru plenipotenţiar al României la Roma (1928-1932, 1932-1933) şi Bruxelles (1933-1937). Memorii.
Nicolae Ghica-Comăneşti (1875-1921), călător şi explorator român. Împreună cu tatăl său - Dimitrie - a întreprins în 1895 o expediţie în Somalia unde a efectuat ridicări topografice şi a alcătuit colecţii de elemente rare de floră şi faună („Cinci luni în ţara somalilor", „O călătorie în Africa").
