Moartea este, după cum ne spun atât conştiinţa, cât şi Revelaţiunea, o pedeapsă a lui Dumnezeu, dar de aşa fel că nu exclude mila Lui. Ea există în urma unui păcat universal uman, dar e posibil ca la unii să nu mai aibă rostul de pedeapsă, ci de trecere într-o viaţă mai deplină. Moartea concentrează în tensiune bipolară atât distrugerea, ca semn că omenitatea în întregul ei şi-a atras această urmare, cât şi posibilitatea mântuirii, cu toată consumarea distrugerii. Mântuirea se realizează prin Iisus Hristos din pricina marii Sale iubiri pe care o manifestă faţă de umanitate.
Moartea are, aşadar, o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata păcatului şi, în acelaşi timp, desfiinţarea lui în planul văzut. Ea este ultima concluzie a păcatului şi înseamnă dispariţia din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că păcatul aduce moartea.
Moartea, fie că e urmată de o existenţă chinuită, fie fericită în alt plan, după cum e omul iertat sau nu de Dumnezeu, fiind o distrugere din planul de aici, are, în orice caz, o legătură cu păcatul universal-omenesc şi e soarta fiecărui om după ce a intrat păcatul în lume. Ea e un element al structurii istorice, în care se desfăşoară viaţa omenească după păcat.
Dar o semnificaţie a întrupării Fiului lui Dumnezeu este aceea de a fi sfinţit istoria, de-a o fi făcut cadru posibil al unei vieţi fără de păcat. Pentru aceasta a trebuit să intre deplin în istorie. Dar, în acelaşi timp, prin asistenţa ce a promis-o urmaşilor Săi, a arătat că numai prin putere de sus se poate trăi în istorie fără de păcat. El a spart graniţele istoriei, ca râu ce curge în tubul naturalului. Istoria se poate trăi în comuniune cu cerul. Moartea, însă, rămâne în fiinţă chiar şi pentru cei ce trăiesc în istorie astfel. Ca dovadă e faptul că a luat-o şi Iisus asupra Sa. Dar, în acest caz, ea nu mai este împreunată cu un păcat personal. Rămâne ca o solidarizare în suferinţă cu istoria ca întreg, cu păcatul ei, ca gestul suprem al asumării răspunderii pentru alţii.
În cazul lui Iisus Hristos e drept că moartea a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni e inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. S-ar putea spune că, întrucât moartea nu era necesară pentru persoana Lui, aceasta nu făcea parte din structura istoriei. Dar la Iisus toată identificarea cu istoria are un caracter benevol. El şi-a însuşit toate actele şi patimile care ţin necesar de trăirea în istorie. Dar a fost o identificare benevolă, de supremă nobleţe etică. E drept că Iisus putea să nu moară, dar dacă nu ar fi murit, cum s-ar mai fi îndeplinit misiunea Lui, cum ar mai fi jucat rolul ce l-a jucat în istorie, cum ar mai fi coborât în matca istoriei, identificându-Se cu ea? Iisus nu poate fi cugetat decât ca unul care a trebuit să moară. Fiinţa Lui nu implica necesar moartea, dar o implica misiunea Lui. Dacă ar fi implicat-o fiinţa Lui ca necesitate, n-ar mai fi fost benevolă identificarea Sa cu istoria şi nu s-ar mai fi putut realiza misiunea Lui. Iisus trebuia să moară, nu prin fiinţă, ci prin misiune. Necesitatea morţii Lui a decurs nu din fatalitatea involuntară a naturii, ci din suprema Sa înălţime spiritual-etică.
Astfel, El a împlinit şi condiţia cerută de structura istoriei, dar şi cerinţa ca acest act să aibă un caracter de plenitudine etică. Şi, după cum e necesar, putem să subliniem fie deplina identificare a lui Iisus cu istoria, fie deplinătatea etică a faptei Sale. Astfel, El e deplin în istorie, dar deplin şi deasupra ei. Se lasă stăpânit de ea, dar numai pentru că vrea El şi numai ca s-o stăpânească.
Referindu-ne în special la moarte, Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia
Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Şi fiindcă a luat păcatul tuturor, a trebuit să ia şi moartea tuturor.
Ştim de suferinţa lui Iisus în Grădina Ghetsimani pentru păcatele tuturor oamenilor. Suferinţa deplină e numai aceea care sfârşeşte în moarte. Durerea profundă pentru păcatele tuturor şi sentimentul părăsirii de către Tatăl, cu alte cuvinte suferinţa ca satisfacţie obiectivă a dreptăţii dumnezeieşti, ca să-şi atingă gradul suprem, a trebuit să meargă până la moarte.
Asumarea morţii, în speţă a morţii universal-omeneşti, e implicată în asumarea păcatelor tuturor oamenilor. Moartea Lui a fost posibilă, întrucât a fost posibilă asumarea păcatelor străine. Şi a putut să primească moartea deoarece natura Sa omenească, deşi nu purta în ea germenele morţii, a fost capabilă de suferinţă şi de moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu lumea întreagă, cu scopul precis de a o mântui, de a o face părtaşă de fericirea veşnică. Moartea lui Iisus Hristos este experierea morţii de către Dumnezeu.
Iisus, Logosul care a învins neantul la creaţiune, S-a plasat din nou în faţa lui. Dar, de astă dată, nu ca subiect poruncitor, ce-l împrăştie de departe cu cuvântul Său, adică nu ca Dumnezeu care nu e nici o clipă rob al lui, ci ca om care, deşi n-a păcătuit personal, poartă totuşi vina păcatelor omeneşti, deci ca victimă, ca obiect menit să se lase învăluit, pătruns de el.
Numai dacă victoria lui Iisus asupra morţii a fost suprema încordare a firii omeneşti de-a birui definitiv neantul, biruinţa Lui i-a răpus aceleia pentru totdeauna puterea, adică a produs în această fire o forţă categoric superioară neantului, pe care o poate comunica oricărui om ce intră în legătură cu El.
Moartea lui Iisus a însemnat, astfel, victoria asupra morţii. Suferinţa lui Iisus, provenind din stingerea treptată a vieţii Lui omeneşti istorice, trebuia să meargă până la capăt ca să topească în ea păcatul omenesc. Dreptatea divină a lăsat să fie distrusă viaţa lui istorică prin moarte, întrucât ea reprezenta viaţa istorică a omenităţii. Numai aşa se putea arăta osândirea şi desfiinţarea păcatului, întrucât se distrugea persoana care l-a acumulat asupra Sa.
Pe Iisus Hristos iubirea L-a făcut să moară, iubirea I-a dat biruinţa asupra morţii. Iubirea e singura putere prin care sufletul învinge moartea. Ea susţine viaţa nescăzută în suflet, întrucât îl menţine în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii, menţine încrederea în Dumnezeu. Cât timp e iubire în el, nu şovăie, nu slăbeşte. Atribuind iubirii lui Iisus puterea de-a fi învins moartea, nu contrazicem afirmaţia cum că a învins moartea prin lipsa de păcat, întrucât lipsa de păcat nu e posibilă fără de iubire desăvârşită. Dar iubirea desăvârşită având-o ca om între oameni, ea trebuie să însemne în acelaşi timp asumarea păcatelor tuturor şi să ducă la moarte pentru ei. Prin aceeaşi forţă divină a iubirii, Iisus este lipsit de păcat şi împovărat de păcatele tuturor, primeşte voluntar moartea şi o învinge.
Stăruind în iubire neşovăitoare faţă de Tatăl, deşi moartea poate trece peste El silnic, El rămâne până în ultima clipă subiect deplin şi nescăzut. O biruinţă adevărată a morţii asupra Lui ar fi avut loc numai dacă El ar fi scăzut ca subiect sub presiunea ei, dacă ar fi cedat şi s-ar fi lăsat covârşit spiritual.
Totuşi, trecerea samavolnică a morţii peste El L-a adus în starea de încetare a funcţiunilor trupului şi de încetare a conştiinţei. Dar, pe nedrept. Nu era o biruinţă legitimă a morţii. De aceea „Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut în moarte"(Fapte 2,24).
În urma victoriei lui Hristos asupra morţii, omul, care intră prin credinţă în raza puterii Lui, nu mai moare, deoarece, pe de o parte, prin jertfa lui Hristos a primit lovitura mortală păcatul îndeobşte şi omenitatea Lui a dobândit supremaţia asupra morţii, pe de alta, pentru că, pe temeiul unei legături noi, mai strânse, între Sine şi omenire, pe baza iubirii izbucnite de la El şi a credinţei trezite prin înviere în oameni, starea de supremaţie asupra morţii, realizată în omenitatea lui Hristos, se transmite şi oamenilor. Victoria asupra „puterii metafizice" a morţii e, în fond, o victorie a spiritului în om, prin Duhul lui Hristos, o întărire metafizic-spirituală a naturii omeneşti, câştigarea unei indestructibilităţi prin comuniunea spirituală cu omenitatea lui Hristos.
Aşadar, se profilează clar răspunsul la întrebarea cum a biruit Iisus prin moartea Sa puterea metafizică a morţii, cu alte cuvinte, cum a transmis în urma morţii Sale putere tuturor oamenilor ce cred în El pentru a birui moartea. Indestructibilitatea naturii omeneşti nu se poate explica decât printr-o comunicare a ei cu o natură umană care s-a ridicat deasupra istoriei, neatinsă de moarte şi se află în preajma izvorului transcendent al vieţii divine, eterne şi neveştejite. Dar răspunsul acesta stă în legătură şi cu Învierea lui Iisus, care e precedată de coborârea la iad.
