În munţii Elveţiei, acoperiţi de zăpezi veşnice, există locuri în care călăuzele îi previn pe excursionişti să nu vorbească deloc, fiindcă cea mai mică vibraţie a aerului ar putea produce avalanşe de zăpadă şi riscul de a se prăbuşi cu toţii în prăpastie. Cine ar fi putut crede că un singur cuvânt rostit ar putea avea asemenea consecinţe teribile?
Se povesteşte că, într-o zi, a venit la consultaţie un pacient care a început să-şi povestească toată viaţa, fără a-i spune medicului de ce anume suferea. La un moment dat, plictisit de ceea ce auzea, medicul spuse cam răstit: „Fii bun şi scoate limba! Prefer s-o văd decât s-o mai aud."
După cum soarele aduce totul la lumină, tot aşa limba aduce la lumină ce este ascuns în inimă. Dacă n-ar fi vorbirea, toată gândirea ar fi fără folos, ca un ceasornic fără arătător. Acest mădular mic, limba, poate să stăpânească şi să conducă viaţa omului. Cu ea se spun glume, şi tot cu ea, şi vorbe serioase. Cu ea, omul poate să binecuvânteze, şi tot cu ea, să blesteme. Gura vorbeşte din prisosul inimii (Matei 12.34). De aceea trebuie mai întâi ca inima să fie adusă într-o stare bună cu Dumnezeu şi cu voia Sa.
Dragi cititori, dacă cineva ne-ar auzi vorbirea, ar auzi cuvinte de har, sau cuvinte înţepătoare, de critică la adresa celorlalţi? Oare ce doresc cei din jur: să audă vorbirea noastră, sau mai degrabă să vadă limba noastră, ca medicul din istorioara de azi?
