Dragi prieteni şi cititori, după o iarnă lungă şi grea, şi după ce am urmat cărarea cea smerită a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, astăzi, la mijloc de aprilie, sărbătorim minunea Învierii din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde străluceşte lumina Împărăţiei lui Dumnezeu. Sărbătoarea sfântă şi însemnată, după spusa românilor de pretutindeni, a Învierii Domnului, ne găseşte anul acesta în debutul unei primăveri mai puţin strălucitoare şi mai puţin călduroase, ca să nu zic chiar mai friguroase ca niciodată, aproape îmbrăţişaţi de fulguială. Dar deloc mai fericiţi ca acum un an. Poate nu lipsiţi totalmente de speranţă, deşi nădejdile se arată destul de firave. Păcătoşi cum suntem, întâmpinăm sfintele Paşti cu speranţe ce ne depăşesc meritele, tot mai tributari nimicniciei noastre cotidiene, înrobiţi patimilor lumeşti de peste an şi bolnavi de orgolii şi ambiţii a căror deşertăciune cu greu ajungem s-o măsurăm. Sâmbătă, este ziua la capătul căreia se va petrece Învierea. Probabil, cea mai aşteptată sărbătoare, Sărbătoarea Sfintelor Paşti sau Paştele şi toate slujbele, rugăciunile şi eforturile noastre duc spre Înviere. „Dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este credinţa voastră", ne spune Apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17). Rezumatul învăţăturii noastre despre Înviere este concentrat într-o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins".
Înainte însă de a merge mai departe ca să ajungem la Înviere, vom spune că ne-a fost dat să trăim împreună, zi de zi, seară de seară, cea mai importantă săptămână din întreaga istorie a omenirii, o săptămână care a avut menirea să ne ajute să înţelegem, cu tristeţe, că „oamenii sunt răi, mincinoşi şi lacomi, nu respectă nimic şi nu se gândesc decât să-şi cultive propriile lor vicii, chiar dacă ar fi să vină după ei potopul", aşa cum spunea Camil Petrescu în monumentala piesă Danton. Iar starea păcătoasă îşi are treptele ei: ispita, pofta, consimţirea şi chiar înfăptuirea. Am fost, cum zic, în toate zilele Săptămânii Mari, martori la pătimirile lui Iisus, şi am luat parte la lecţia cea mai curată şi mai persuasivă dintre toate cele pe care istoria omenească ni le-a oferit.
La chemarea dulce a Bisericii, am alergat cu toţii să petrecem pe Fiul lui Dumnezeu pe drumul negrăitelor Sale Patimi. Între mormântul lui Lazăr şi mormântul lui Hristos s-a desfăşurat toată măreaţa lucrare a Săptămânii Mari pe care o retrăim în fiecare an în slujbele Bisericii. L-am văzut pe Domnul intrând pentru ultima oară în Ierusalim şi o emoţie copleşitoare ne-a străbătut sufletul, când am auzit mulţimile cum strigau cu glas de bucurie: „Osana, Fiul lui David! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!" L-am văzut apoi în Betania, în casa lui Simion leprosul, unde femeia evlavioasă, i-a uns trupul cu mir de mult preţ, pregătindu-L mai înainte pentru îngropare. L-am văzut la Cina cea de Taină, înconjurat de ucenici, atunci când şi-a vestit Sfintele Patimi şi a instituit Taina cea Sfântă a Împărtăşaniei. L-am văzut apoi căzut pradă complotului sinistru al reprezentanţilor căpeteniilor iudaice. L-am văzut şi în grădina Ghetsimani, îngenuncheat, rugându-se cu sudori de sânge. L-am văzut făcut de ocară, scuipat şi bătut de nenorocita şi ticăloasa gloată agitată. L-am văzut pe dealul Golgotei urcând sub povara Crucii, iar când L-am văzut răstignit între doi tâlhari, apoi murind şi fiind îngropat, am plâns până am simţit că ne-au secat lacrimile şi dorul ne-a uscat sufletul.
Am aflat aşadar din Sfintele Evanghelii ce a făcut Domnul Hristos şi ce au făcut potrivnicii Lui. Ceea ce nu ştim este ce am fi făcut noi cu Hristos. Pilat, guvernatorul Romei peste Iudeea în vremea aceea, a adresat o întrebare de felul acesta mai marilor lui Israel în timpul anchetării Domnului Iisus: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Şi toţi au răspuns: Să fie răstignit!" (Matei 27,22).
Astăzi e la modă între creştini întrebarea: „Ce facem cu Iisus"? Răspunsul la întrebare este o chestiune de viaţă şi de moarte. Mulţimea de odinioară a strigat: „Răstigneşte-L!" Azi nu mai poate fi răstignit, dar poate fi respins, necrezut, neacceptat. Sau poate fi crezut, primit. Alegerea ne provoacă pe toţi. Nimeni nu rămâne indiferent de alegerea aceasta! Chiar şi alegerea de a fi indiferent este o alegere.
„Se povesteşte că, într-o bună zi, un băieţel de câţiva ani s-a apropiat şovăielnic de sora lui mai mare şi i-a pus o întrebare care îl frământa de multă vreme:
- Poate cineva să îl vadă pe Dumnezeu?
Ocupată până peste cap cu vopsirea şi conturarea sprâncenelor, fata i-a răspuns iritată:
- Sigur că nu, prostuţule! Dumnezeu îşi are sălaşul în înălţimile cerului şi nimeni nu are cum să îl zărească!
A mai trecut ceva vreme, dar importanta problemă continua să nu îi dea pace băiatului. Aşa s-a făcut că, în cele din urmă, s-a apropiat de mama lui, absorbită de pregătirea prânzului şi i-a spus:
- Mamă, l-a văzut cineva vreodată pe Dumnezeu?
- Nu, nu chiar, i-a răspuns mama. Dumnezeu este o făptură fără trup, care trăieşte în adâncul inimilor noastre, aşa că nimeni nu a avut cum să îl vadă, aşa cum mă vezi tu pe mine.
Cumva satisfăcut de această explicaţie, băieţelul şi-a astâmpărat pentru o vreme curiozitatea nesăţioasă. Nu mult timp după aceea, a plecat la pescuit împreună cu bunicul său. Desigur, s-au simţit foarte bine împreună, încercând să vadă care dintre ei vor momi cei mai mulţi peşti ascunşi în lumea de sub apă. Timpul a trecut pe nesimţite şi apusul soarelui i-a surprins aflaţi încă pe marginea lacului. Culorile amurgului erau de o frumuseţe neobişnuită, iar bunicul privea cu încântare desfăşurarea de frumuseţe din faţa lui. Văzând expresia de seninătate şi satisfacţie de pe faţa bătrânului, băiatul a ezitat un moment, dar nu s-a putut împiedica să întrebe:
- Bunicule, nu mai aveam de gând să mai întreb o altă persoană, însă există ceva care mă pune în încurcătură de multă vreme. Poate vre-un om să îl vadă cu adevărat pe Dumnezeu?
Bătrânul nu a părut să fie surprins de aceste cuvinte. A rămas neclintit, cu faţa către apus şi, în cele din urmă a spus cu o uşoară uimire:
- Dragul meu nepot, nu ştiu cum se face, dar acum, oriunde mi-aş îndreptă privirea, nu îl văd decât pe Dumnezeu.
- Bunicule, dacă zici că-L vezi oriunde îţi îndrepţi privirea, unde este Dumnezeu atunci când se întâmplă nenorociri?
- Dragul meu, răspunsul e simplu: E acolo unde L-am pus, pe Cruce!"
Este o problemă vitală, iubiţi cititori, şi stă în vrerea noastră, să Îl acceptăm sau să-L respingem. Hristos nu stă pe Cruce pentru că lumea Îl iubeşte. Hristos stă pe Cruce pentru că lumea Îl respinge. Neîndoielnic, uneori avem motive să ne temem şi să ne simţim uitaţi de Dumnezeu. Temători şi îngânduraţi, suntem, fireşte, departe de a simţi în preajmă prezenţa Celui care a promis să fie cu noi, în toate zilele până la sfârşitul veacului. Dar să ne bucurăm astăzi, căci acum sunt Paştele. Să le întâmpinăm curaţi sufleteşte şi trupeşte, pe cât ne stă în putinţă. Şi să fim, dacă putem, mai buni. Şi mai solidari.
Iubiţi credincioşi, dragi cititori ai acestor mici îndemnuri spirituale adresate vouă, mă bucur că mi s-a oferit prilejul să iau parte, alături de dumneavoastră, în chip duhovnicesc, la această Sărbătoare a sărbătorilor şi vă întâmpin cu îndătinatul salut pascal „Hristos a înviat"!
Vă îmbrăţişează, cu drag şi preţuire, părintele GHEORGHE ŞINCAN
