Statuia „Ungariei Milenare" este la Arad! În Ungaria Şi la Carei, în România, sunt interzise amplasările busturilor lui Andrei Şaguna, Mihai Eminescu Şi Ferdinand I!

Distribuie pe:

În fluxul memoriei, printr-o istorie mereu trădată, se includ şi evenimentele din octombrie 1999, petrecute la Arad. Să încercăm să derulăm, într-o întoarcere în timp, cele atunci acolo petrecute, însoţite de îndemnul la acea necesară ţinere de minte, deoarece, aici, pe la „Porţile Răsăritului", uneori românul învaţă ceva mai greu şi uită destul repede. În legătură cu aspectul următor, aflat în discuţie, de trei ori subsemnatul am intervenit, pe atunci, de la tribuna Parlamentului, la Televiziunea Română şi în paginile „Cuvântului liber". Este vorba despre propunerea, deloc întâmplătoare, îndelung rumegată prin acel cabinet al scenariilor abracadabrante de la Budapesta, al ministrului ungar de Justiţie de atunci, David Ibolya, preluat, cu sâmbure de harţag, de scandal politic şi social de proporţii, pe timpul vizitei, din 29 iulie 1999, a ministrului ungar de Externe, Mártony Iános.

Ce se întâmpla? David Ibolya propunea înfiinţarea, la Arad, a „Parcului reconcilierii româno-maghiare", de fapt, o şmecherie şi un pretext ca, prin materializarea unui gând ascuns, de o reală ticăloşie, să fie reamplasat monumentul Ungariei Milenare şi al celor 13 generali, călăi ai românilor ardeleni, la 1848-1849, generali executaţi, la Arad, de către austrieci, în anul 1849. În faţa gândului fariseic şi ticălos al ministrului Justiţiei din Ungaria, David Ibolya, repede cade în plasă Guvernul lui Radu Vasile, premierul care, din păcate, considera România un „teren neutru", mare prostie tocmai pentru un absolvent al unei Facultăţi de Istorie, corigent, însă, la Istoria Românilor şi a Transilvaniei!

Viktor Orban, premierul de atunci şi de acum al Ungariei, îi smulge o promisiune gafeurului premier al României, Radu Vasile, amarnic păcălit, vârât în cofa unei ignoranţe regretabile, nesfătuit de sfetnicii lui în legătură cu ce doresc şi urmăresc ungurii: reamplasarea acelui monument al urii şi intoleranţei milenare, la Arad, nu întâmplător, tocmai acolo unde a luat naştere Consiliul Naţional Român Central, cu rol hotărâtor în Unirea de la 1 Decembrie 1918. O jignire a memoriei înaintemergătorilor români, ardeleni!

Care-i adevărul? La 6 octombrie 1849, cei 13 generali ai armatei de invazie pentru românii transilvăneni, Kiss Ernö, Schweidel Jószef, Dessewffy Arisztid, Lázar Vilos, Poeltenberg Ernö, Török Ignac, Lahner György, Knezich Király, Nagysandor Józef, Aulich Lajos, Damajanich János, Vacsey Károly şi Leiningen Károly au fost executaţi (patru prin împuşcare, nouă prin spânzurare), de către austrieci, în cetatea Aradului. Zadarnic unii udemerişti clamau atunci, în 1999, că, din cei 13, doar cinci erau unguri! Dar ceilalţi? Erau mercenari? Ei erau generali în armata lui Kossuth Lajos, care au luptat doar pentru libertatea naţiunii ungare, pentru Ungaria Mare a Sfântului Ştefan, împotriva românilor, sârbilor, slovenilor, slovacilor, croaţilor, dorind alipirea Transilvaniei la Ungaria! Toţi cei amintiţi, din celelalte naţiuni, sub „tunetul cerului" erau doar „vite de pus la jug". Moştenirile strămoşeşti ale românilor, drepturile naţionale erau desconsiderate, călcate în picioare, cu acea ştiută înverşunare! Atunci, oare despre ce „Libertate, legalitate, fraternitate!" mai putea fi vorba? În februarie 1848, ei doreau înfăptuirea „Marii patrii maghiare" pe ruinele celorlalte naţionalităţi. Conducătorii Revoluţiei ungare de la Pesta, aroganţi şi intoleranţi, nu bănuiau că totul se va întoarce împotriva lor, precum un bumerang.

Prin Constituţia ungară, articolul 7, din martie 1848, în urma Dietei de la Cluj, Transilvania a fost încorporată Ungariei, umplând paharul proverbialei răbdări româneşti! Au fost ridicate spânzurători la hotarele satelor, gărzile revoluţionare maghiare îi masacrau pe ţăranii români, iar Kossuth declara drepturile românilor „drept crimă împotriva patriei". Adică, a Ungariei! Dă ordin să fie măturat „gunoiul ingrat care se răscoală", iar cel care nu se va supune „va plăti cu capul" în faţa „tribunalelor de sânge". Orice fel de negocieri duc la eşec.

Cu capul şi cu viaţa lor au plătit 40.000 de români ardeleni, printre ei Petre Dobra, Ion Buteanu, Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simionis, Constantin Romanu-Vivu, Vasile Pop, Simion Groza, chiar şi cărturarul umanist sas - Ludwig Roth, mulţi alţii urmăriţi, hăituiţi, vânaţi, schingiuiţi, asasinaţi bestial, 300 de sate, biserici şi mănăstiri arse şi rase de pe faţa pământului!

Armata ungară, condusă de generalul polonez Bem, este învinsă la Albeşti (Sighişoara) şi la Şiria, capitulând, după ce trupelor austriece li se alătură cele ţariste.

Să revenim asupra istoricului statuii Ungariei Milenare, care, pe la început, purta şi numele de „Memorialul martirilor". În iulie 1867, după o iniţiativă a ziarului „Alföld" („Câmpia"), este iniţiată o colectă publică pentru complexul „Statuia Libertăţii", în memoria celor 13 generali. Se organizează un comitet, mijlocit de primarul Atzel Peter, difuzându-se 988 de liste de subscripţie. Este anunţat un concurs premiabil, premiul întâi fiind acordat, în anul 1878, lui Huszár Adolf. Sculptorul Huszár Adolf moare, iar proiectul a fost preluat, în ianuarie 1885, de către Zala György, care l-a terminat, iar la 6 octombrie 1890, are loc inaugurarea solemnă, în Piaţa Libertăţii din Arad, actuala piaţă Avram Inacu. În anul 1923, conform unei înţelegeri, „Statuia Libertăţii" urma să fie dusă la Budapesta, dar dificultăţile demolării au întârziat aplicarea unei decizii. De atunci, ziua de 6 octombrie s-a permanentizat drept zi de doliu naţional pentru unguri.

Statuia a rămas acolo până în anul 1925, când Ionel C. Brătianu, prim-ministru al Guvernului liberal, cu acordul regelui Ferdinand, a dat-o jos. Care erau motivele? Unul dintre ele era cât se poate de justificat: iredentiştii maghiari din Comintern (Internaţionala a III-a comunistă), contestatari ai Tratatului de Pace de la Trianon, luptând din răsputeri împotriva statului naţional unitar, român, născut prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, tocmai acolo se adunau, la umbra statuii, pentru ei un simbol. De atunci, încercări infructuoase de reamplasare a statuii, au mai fost în anii 1949, 1955, 1969, 1990. Printre propunerile referitoare la complexul demontat a fost şi aceea că locul lui potrivit ar fi Muzeul de Istorie Militară din Budapesta! Corect! Acolo i-ar fi locul potrivit! Închinat celor 13 generali, călăi ai românilor transilvăneni, statuia Ungariei Milenare nu-şi află locul, sub niciun motiv, pe pământ românesc, ci la Budapesta, poate chiar în faţa Parlamentului. Dar nu la Arad! Mai ales că, din păcate, chiar în anul 1974, la Arad s-a mai ridicat un monument închinat celor 13 generali. De ce noi, românii, atât de toleranţi, trebuie să cedăm mereu? Domnul ministru al Culturii, de atunci, Ion Caramitru, tăcea, precum peştele în apă, când era vorba, de fapt, despre o falsă conciliere româno-maghiară la Arad, într-un moment în care ziarul „Romaniai Magyar Szo", printr-un articol calomniator, declara, sus şi tare, că „autonomia este singura soluţie pentru maghiari". Dacă lucrurile astfel vor continua, să nu ne mire că, azi-mâine, vreunui zărghit i-ar veni ideea să înalţe, pe pământ românesc, vreun monument al lui Horthy!

Iar în timp ce ungurii se dădeau de ceasul morţii, în dorinţa reamplasării statuii Ungariei Milenare, la Târgu-Mureş militarilor români, mureşeni, li se interzicea, categoric, de către UDMR, să amplaseze, prin Asociaţia Cultul Eroilor, un bust al mareşalului Ion Antonescu în preajma Garnizoanei militare, românii fiind nevoiţi să-l ducă în faţa bisericuţei-monument religios din Sărmaşu. Să nu mai vorbim despre înverşunarea udemeriştilor din Cristeşti împotriva ridicării unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Primul şi în cel de-Al Doilea Război Mondial, în faţa primăriei din localitate. La Cluj-Napoca aceiaşi udemerişti se împotriveau, fanatic, înălţării, sub Feleac, a unei cópii a „Columnei lui Traian". Iar steagul în culorile roşu-alb-verde era arborat pe primării din Harghita, Covasna şi Mureş, în timp ce udemeriştii dădeau cu târnăcopul la structurile statale, la înlăturarea articolului 1 din Constituţie, „România-stat naţional, unitar", la destructurarea ţării şi la federalizarea ei.

Venit la Arad, să participe la inaugurarea „Parcului reconcilierii" şi a reamplasării statuii Ungariei Milenare, premierul Viktor Orban este primit cu entuziasm doar de câţiva lideri ai UDMR. Aşa că Viktor Orban, venit să dea binecuvântarea lui statuii Ungariei Mari, se trezeşte singur, izolat, premierul Radu Vasile, spălându-se pe mâni ca Pilat din Pont, se face nevăzut. Înconjurat de câţiva linguşitori pupincurişti, Viktor Orban, până la urmă se mulţumeşte cu spectacolul „Generalii" - cu participarea urmaşilor urmaşilor celor 13 executaţi - al Teatrului din Oradea, apoi se întoarce la Budapesta cam cu coada între picioare, declarându-se mulţumit că „elementele monumentului au ieşit din prizonierat".

Cu toată supărarea şi îmbufnarea lui Marko Bella, în pofida nemulţumirii subprefectului udemerist Levente Bognar, a unor televiziuni vândute, a unor politicieni cuprinşi în ameţitorul „ringhişpil" politic, a husarilor plini de fierturi şi eghileţi, doar în prezenţa prefectului şi a unor gazetari ticăloşiţi, românii transilvăneni şi-au manifestat decizia lor, una şi clară: monumentul Ungariei Milenare, al celor 13 generali nu are ce căuta la Arad, pe pământ românesc. El nu reprezintă Revoluţia Română de la 1848, ci doar o expresie a celei ungare. Cei 13 nu sunt eroii noştri, aşa că monumentul îşi are locul doar la Budapesta, în orice altă parte, dar în Ungaria. Nu în România! Oricum, dincolo de graniţa româno-ungară. Iar pe partea românească să se înalţe un monument al suferinţei, al durerii noastre, numite Sighiştel, Ciucea, Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă, Moisei, Sărmaşu! Să nu acceptăm sfidarea şi trădarea istoriei noastre, deoarece toţi suntem umiliţi şi jigniţi.

Din păcate, ce nu s-a reuşit în octombrie 1999, la Arad, vor desăvârşi liderii PSD, în timpul Guvernului Năstase! Ei au fost de acord, aplaudând, spre ruşinea lor, reamplasarea statuii Ungariei Milenare, monument al urii şi intoleranţei!

Poate că nu am fi revenit asupra acestui aspect al învolburărilor politice postdecembriste, dacă nu am avea suficiente motive să luăm, din nou, atitudine împotriva unor noi porniri antiromâneşti. În timp ce guvernanţii români fac concesii după concesii, dând dovadă de o toleranţă păguboasă, după ce pesediştii au acceptat reamplasarea statuii Ungariei Mari, la Arad, cei de azi închid ochii în faţa tuturor provocărilor şi scenariilor de culise ale unor nemernici. În timp ce Eroul Naţional, simbol al românilor, este făcut „tâlhar" şi „criminal", într-o publicaţie de limbă maghiară, pe pământ românesc s-au înălţat şi se înalţă numeroase monumente non-grata. Dincolo de graniţă, în Ungaria, se refuză, cu încăpăţânare, ridicarea unui bust al lui Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, primul preşedinte al Asociaţiunii ASTRA. Nu prea departe, la Carei, pe pământ românesc, în oraşul condus de un primar maghiar, dominat de o majoritate a consilierilor udemerişti, se interzice, în continuare, amplasarea unor busturi ale lui Mihai Eminescu şi regelui Ferdinand, mai-marii considerând că „ei nu sunt oameni ai locului"! Ba şi mai mult, au împărţit Careiul în două. Până aici numai noi, maghiarii, avem dreptul să ne amplasăm busturile unor personalităţi, doar ale noastre, voi, românii, doar de aici încolo! După „modelul" Berlinului, ei trag un fel de „zid al Careiului". Voi, românii, nu aveţi voie să ridicaţi un bust al poetului naţional Mihai Eminescu, nici al lui Ferdinand, regele întregitor! Nimic. Doar cu aprobarea noastră, zic maghiarii. Iar ei, maghiarii, au voie să ridice busturi după bunul lor plac. Chiar şi pentru vreun horthyst. S-a mai întâmplat! Da, e cumplit! Dar este o realitate: românii, în oraşul din ţara lor, România, nu au dreptul să-şi amplaseze busturi ale unor înaintemergători, decât cu aprobare maghiară. Dar la Arad, tronează, reamplasată prin Guvernul Năstase, statuia Ungariei Milenare! Aşa ne trebuie. Noi, ca de obicei, toleranţi şi concilianţi, dăm totul, ei, în propria noastră ţară, ne pun mereu piedici, ne umilesc, îşi bat joc de noi, de România!

Iar guvernanţii, autorităţile române uită că acest Carei este în România, pământ românesc, şi va fi în vecii vecilor! Oare, când se vor trezi şi, cu legea în mână, acestor nesimţiţi să le bată obrazul acela ca potângul, amintindu-le cine au fost Mihai Eminescu şi regele Ferdinand!

Lasă un comentariu