La 6 mai 1990, în urmă cu 25 de ani, avea loc „Podul de flori" de peste Prut. Atunci, dangătul tuturor bisericilor, de pe malul stâng și de pe cel drept al Prutului, după 50 de ani de apăsare bolșevică, după acel „Pahod na Sibir" al fraților noștri basarabeni, care au albit cu oasele lor, în Golgota suferințelor, drumurile spre gulagurile din Vorkuta, Kolâma, Magadan, până dincolo de Cercul Polar, anunțau marea, așteptata veste: deschiderea, pentru câteva ore, a frontierelor între cele două Românii.
După 50 de ani, frații și-au întâlnit frații, fără pașapoarte și vize, în aceeași rugăciune străbună. Exista încă acea „frontieră sovietică", acea sârmă ghimpată trasă pe Prut și în sufletele noastre. Uriașul cu picioare de lut se prăbușea, marginile imperialului sovietic se deșirau, iremediabil, iar frații basarabeni, fără actele înjositoare de până atunci, se îmbrățișau la mijlocul „podurilor de flori". Pe toată apa Prutului pluteau coroane de flori, se cânta, curgeau lacrimile revederilor între frați, după o jumătate de secol.
În acea zi de 6 mai 1990, românilor de dincolo de Prut, pe o distanță de 700 de kilometri, la Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Siculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești, li „s-a permis ca, între orele 13 și 19, să treacă Prutul în Moldova Sovietică încă", părtași, vreo 1.200.000, la marea bucurie și sărbătoare a sufletului. Podul de la Albița, între acele rânduri de sălcii, a fost cuprins de un fluviu viu. Noduri în gât și lacrimi, bucuria izbucnind din pustietatea sufletului de până atunci. Steaguri tricolore, unele cu capul de zimbru, frați care au petrecut ani și ani în acele „Siberii de gheață". Dinspre cei vreo 300.000 de oameni, spre cursul Prutului, zburau bujori aprinși, garoafe, narcise, spre a pluti pe acel cer întors al apei râului despărțitor. Horă încinsă la mijlocul podului. Și convingerea fermă, dăinuitoare, că „memoria nu poate fi ștearsă, ea dăinuie, și în individ și în națiune".
Mureșenii acolo prezenți, ne despărțeam, cu sufletele pline de clipa bucuriei, cu speranța că, odată și odată, România iarăși va deveni, cea Mare. Pentru că apele Prutului trec. Pietrele și oamenii rămân!
