Istoria unui popor este asemenea unei fântâni, din care, generație după generație, se adapă, din faptele și viața spirituală și materială a înaintașilor și prin care se continuă neîntrerupt viața lor spre noi idealuri de realizat. Din ea se pot trage învățăminte pentru felul cum să se poarte în viață generațiile și ce fapte să împlinească spre a păstra și îmbogăți ceea ce au realizat înaintașii.
Se spune, pe drept cuvânt, că istoria este „magister vitae" - învățătoarea vieții. Cercetarea trecutului nostru ne oferă posibilitatea să fim în legătură cu spiritualitatea poporului nostru, cu idealul său de totdeauna de libertate și independență, cu faptele mărețe ale înaintașilor noștri. Strădaniile și luptele înaintașilor pentru păstrarea ființei naționale, pentru dobândirea unității și independenței naționale, pentru dreptate socială, pe seama tuturor fiilor neamului, ne obligă să fim conștienți și să ne îndeplinim îndatoririle patriotice și civice. Istoria luminează și întărește conștiința patriotică și spiritul de înțelegere între popoare, ea ne ajută să înțelegem vredniciile înaintașilor și dreptul la o viață tot mai prosperă și la un nume tot mai prețuit al poporului nostru.
Trecutul unui neam este ca un altar, ocrotitor al focului sacru, de unde se proiectează lumini asupra prezentului și viitorului. Munca unei generații este binefăcătoare numai atunci când se inspiră și se întemeiază pe valorile materiale și spirituale ale trecutului, pe care le îmbogățește și le aplică noilor condiții de viață.
Vrednicul de pomenire episcop al Oradiei Roman Ciorogariu a spus: „În istorie găsim răsplata suferințelor și biruința virtuții, întărire pentru zile grele și nădejde pentru zile mai bune". Cercetarea trecutului unui popor este totdeauna necesar și instructiv fiindcă nici un popor nu poate, nu are dreptul să-și uite trecutul lui. Al. Papiu Ilarian susținea că „o națiune care nu-și cunoaște istoria se aseamănă ființelor lipsite de memoria trecutului; ea nu cunoaște legătura logică și necesară între trecutul, prezentul și viitorul său; ea nu se cunoaște pe sine însăși, nu știe de unde și cum a rezultat starea de față în care se află, nici s-o poată îndrepta; nu-și poate înțelege nici cea viitoare, nici a o prepara, ci orbecăe fără îndreptar și rătăcește în toate părțile până la urmă cade în cursa inamicului".
„Fără istorie nu este patrie și fără dragoste de istorie nu poate fi dragoste către patrie «sau» istoria ar fi o jucărie dacă învățăturile ei n-ar dirija prezentul și n-ar prepara viitorul", a spus Bogdan Petriceicu Hasdeu.
George Barițiu, istoric însemnat al Transilvaniei în secolul al XIX-lea, scria: „Studiul istoriei patriei și al națiunii constituie pentru națiunea română una din condițiile de viață esențiale. Dacă limba unei națiuni e numită, pe bună dreptate, sufletul său, istoria acestei națiuni este mijlocul admirabil prin care se manifestă viața sa națională, diploma de legitimare prin care un popor se prezintă în societate și în concertul altor popoare".
Mihail Kogălniceanu afirma că: „după priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luare aminte decât istoria". Căci dacă este firească și folositoare strădania oamenilor de a cunoaște și de a folosi legile naturii înconjurătoare, dacă este necesară și folositoare cunoașterea firii omului, a legilor biologice, spre a-l ajuta să ducă o viață sănătoasă și morală, tot pe atât de necesară este cunoașterea istoriei unui popor, a procesului nașterii și dezvoltării lui în timp spre a le folosi mai bine în drumul ascensiunii lui în mijlocul celorlalte popoare și spre a-l ajuta să-și manifeste puterile creatoare ale vieții lui. Căci istoria este întruparea în timp a popoarelor, este însăși viața lor.
Cercetarea trecutului poporului nostru, trecut de multe ori însemnat cu sânge de erou, ne întărește cu prisosință în suflet dragostea de neam și simțul demnității naționale, prin plămădirea și existența bimilenară și continuă a poporului nostru în aria geografică în care el s-a format. Mai întâi de toate, cercetarea trecutului poporului român ne întărește convingerea că ne-am născut și am rămas aici mereu în toate timpurile, oricât de potrivnice au fost împrejurările prin care am trecut. Cercetările istorice și arheologice, precum și cele filologice, dovedesc fără chip de îndoială adevărul originii noastre daco-romane și al continuității noastre neîntrerupte în spațiul carpato-dunărean. Acest adevăr istoric, de care nimeni nu se poate îndoi și pe care nimeni nu-l poate tăgădui, este un izvor din care se alimentează sentimentul iubirii de patrie și conștiința demnității naționale.
Cercetarea trecutului poporului român scoate în evidență adevărul că el a fost călăuzit permanent de idealul unității sale naționale, ideal pentru care a trebuit să lupte de-a lungul timpului și să producă mereu eroi martiri ai neamului românesc. Ca un fir roșu străbate în istoria neamului nostru conștiința unității lui, indiferent de condițiile istorice vitrege prin care a trecut. Această conștiință a pornit din însăși originea lui daco-romană și s-a întreținut prin mărturisirea aceleiași credințe religioase, încă din timpul procesului de naștere a lui ca popor. Conștiința unității poporului român o aflăm exprimată în mai multe forme, dintre care unitatea etnică, unitatea culturală și unitatea de credință religioasă, pentru ca apoi toate să se întâlnească și să se desăvârșească în unitatea lui politică: stat național unitar și independent.
Între toți românii din Moldova, țara Românească și Transilvania a fost o comunitate neîntreruptă etnică, lingvistică, culturală și bisericească. Pe lângă acestea s-au adăugat legăturile economice-comerciale care au întreținut conștiința unității poporului român. Carpații n-au fost niciodată zid despărțitor între frați ci, așa precum a spus Octavian Goga, au fost „Coloana vertebrală" a pământului românesc.
Cartea neamului nostru ne arată pilde de eroism ale înaintașilor, pentru apărarea pământului strămoșesc de cotropitori străini, pentru împlinirea idealului de unitate națională și dreptate socială. Luptele lui Mircea cel Bătrân de la Rovine, de la Vaslui ale lui Ștefan cel Mare, de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul sau de la Mărășești, Mărăști și Oituz ne amintesc de faptele de eroism ale înaintașilor pentru apărarea patriei, pentru dobândirea independenței, pentru împlinirea idealului de unitate națională. Cartea neamului nostru este plină de fapte de eroism ale celor mai buni fii ai patriei, ale maselor populare în lupta lor pentru eliberare și pentru dreptate socială, pentru dreptul de a se bucura de roadele muncii lor.
Răscoala de la Bobâlna (1437), ca și cea a lui Horea, Cloșca și Crișan din Transilvania; revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 sau cea de la 1848, răscoala țăranilor de la 1907, precum și luptele duse pe fronturile celor două războaie mondiale, toate acestea sunt mărturii despre dorul de libertate și voința neînfrântă a poporului nostru după o viață liberă și independentă.
Cunoașterea acestora este prilej de educare și de dezvoltare a sentimentului patriotic, este îndemn puternic de dragoste fierbinte pentru patrie, de luptă pentru păstrarea libertății și independenței, de stăruitor atașament și muncă pentru binele întregului popor. De aceea suntem chemați să cunoaștem, să facem cunoscut și să valorificăm acest trecut al neamului nostru românesc.
