Motto: „În legătură cu Cotul Donului, pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici." (Dr. Iosif Niculescu)
La Cotul Donului au murit 150.000 de români din Armata Română şi 100.000 de români din Armata Ungară" - preciza scriitorul şi cercetătorul basarabean Vasile Şoimaru, în 2012, cu prilejul lansării, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, a volumului „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare". Volum de emoţionante mărturii ale regretatului medic Iosif Niculescu, veteran de război, şi ale altor patru supravieţuitori, din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, apărut în acelaşi an la Chişinău. Lansarea de atunci fusese completată de vernisajul expoziţiei de fotografii „Cotul Donului, după 70 de ani…". Mai spunea, în acel context, profesorul universitar Vasile Şoimaru, „urmaş al vestiţilor Şoimăreşti, atât de bine ilustraţi de Mihail Sadoveanu în celebrul roman «Neamul Şoimăreştilor»":
„Am citit la Raoul Şorban, în capitala sa lucrare «Invazia de stafii» (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: «Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată - a II-a - compusă din 256.000 de combatanţi, dintre care circa 150.000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor «naţionalităţi» (slovaci, svabi, ruteni etc). Dacă, la Cotul Donului, armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării" (p.179). Aşa, deci, la cei 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forţelor maghiare… Dar eu căutam locurile unde au fost înmormântaţi şi ei, pentru că mi s-a spus că statul maghiar a ajuns acolo şi a inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă, şi n-au fost, n-au instalat nici măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru, în acest an, la Cotul Donului… (…) O cruce cu Tricolor. Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu «Poeme în imagini», cu fotografia «Tricolorului Independenţei» (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă» (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă «Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!», interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un Tricolor românesc la Cotul Donului…"
„La un sfârşit de noiembrie (…), se declanşa, la două mii de kilometri est de Bucureşti, o operaţiune de anvergură care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi atunci 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate din combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte. Marea ofensivă sovietică de iarnă, soldată cu celebra încercuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a române, care, prost pregătită, prost dotată, şi prost condusă, a fost spulberată de tancurile şi artileria ruşilor. Aceeaşi soartă a avut-o Armata a 4-a, parte căzută în încercuirea oraşului alături de aliaţii germani, parte decimată în cursul unei retrageri fără speranţă prin iarna rusească, precum atâţia alţii inainte. Multe unităţi au suferit pierderi de 80% în oameni şi 90% în armament, adică au fost practic şterse de pe faţa pământului." (Sorin Ioniţă, „Istorii uitate. Bătălia de la Cotul Donului", Revista 22, 30.11.2005)
Istorii uitate? „Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, ţara şi Neamul… Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască două vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est."
Şi la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu", din Baia Mare, au fost lansate cele două cărţi ale profesorului Vasile Şoimaru: a doua ediţie a lucrării-monument „Românii din jurul României" - o monografie etnofotografică - şi „Cotul Donului: 1942". „Profesorul basarabean a fost acolo şi a plâns de neputinţă." (…) «În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nicio cruce nu este în locul în care sunt căzuţi 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijeşte de acest loc. Toate ţările care au ostaşi căzuţi în bătăliile de la Cotul Donului au venit şi s-au îngrijit de cei căzuţi. Au fost făcute cavouri, au fost puse monumente de aducere aminte, cu numele celor căzuţi. Doar noi, doar România nu are pentru fraţii noştri ce au luptat pentru ţară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiţă maramureşeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins… Să treacă 70 de ani şi nimeni să nu îşi aducă aminte de cei căzuţi acolo, este groaznic! Ei au fost trimişi de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimişi să elibereze Basarabia, să menţină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostaşi români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiţi sărmanii şi să nu aibă parte de un cimitir! Germania are parte de un Memorial nemaipomenit de frumos, ungurii la fel, italienii, slovacii cât au mai făcut parte din armata Ungariei. Şi tragedia e şi mai mare. Armata Ungariei a avut 100 de mii de ostaşi ardeleni ce au căzut la Cotul Donului. Avem 250 de mii de ostaşi căzuţi acolo, iar statul român nu a fost în stare să cheltuiască până acum o jumătate de milion de euro. Nu ştiu cât ar face, dar nu poate fi prea mult pentru a face un memorial în care să fie puse toate oasele ostaşilor români căzuţi eroic într-un război în care noi am tot pierdut. Ne-am făcut de râs!!", a spus Vasile Şoimaru.
Au trecut aproape trei sferturi de veac de… uitare de la acel dezastru. Din fericire, se mai întâmplă şi minuni! Un prim monument - o Troiţă - s-a înălţat, deocamdată în ţară, la Comana. „La iniţiativa şi sub conducerea domnului general (r) Radu Theodoru, şi cu binecuvântarea şi susţinerea concretă a părintelui Mihail Muscariu, stareţ al sfintei Mănăstiri Comana, din judeţul Giurgiu, un grup de patrioţi au pus mână de la mână şi au pornit procesul prin care să se realizeze primul monument al eroilor români de la Cotul Donului 1942." (Adrian Grigoriu) Troiţa de la Comana a fost sfinţită anul trecut, de Ziua Eroilor - pe 21 Mai.
8 mai este considerată Ziua Victoriei împotriva Germaniei naziste şi este sărbătorită în Statele Unite, Marea Britanie şi majoritatea Europei de Vest. La 7 mai la 02:40 (CET ) generalul german Alfred Jodl a semnat actul de predare al Germaniei naziste. Actul de predare a fost semnat: din partea Uniunii Sovietice de generalul-maior Ivan Susloparov (reprezentant al lui Stalin la Comandamentul Aliat) şi din partea SUA de Generalul Beddel Smith. Capitularea Germaniei naziste a intrat în vigoare la 8 mai, ora 23:01 (CET). Pe 8 mai 1945, în mai multe oraşe europene au avut loc festivităţi de mare amploare. În Londra, o mulţime impresionantă s-a adunat în Piaţa Trafalgar şi lângă Palatul Buckingham, unde regele George al VI-lea, regina Elisabeta şi Winston Churchill au mers la balcon şi au salutat mulţimea de oameni.
În Statele Unite, preşedintele Harry Truman a „dedicat" victoria memoriei predecesorului său, care murise cu mai puţin de o lună înainte de victoria lui Franklin D. Roosevelt, cel care, a spus el, a fost dedicat cauzei de câştigare a războiului. Steagurile din Statele Unite au rămas în bernă până în 12 mai, când perioada de doliu în onoarea lui Roosevelt s-a încheiat.
Predarea oficială a ultimelor forţele germane de ocupaţie a avut loc în Insulele Canalului, la 9 mai 1945. „În noaptea de 8 spre 9 mai 1945, la câteva minute după miezul nopţii, mareşalul Keitel, şeful Înaltului Comandament al Armatei Germane, semna, într-o vilă dintr-o suburbie a Berlinului, devenită cartierul general al mareşalului Jukov, actul capitulării.
Tot la 9 mai, începând din 1985, se sărbătoreşte Ziua Europei. Nefericită asociere!
De fapt, actul capitulării necondiţionate fusese semnat la Reims, în Franţa, la cartierul general aliat, în dimineaţa zilei de 7 mai 1945. Reprezentantul sovietic a fost generalul Ivan Susloparov, ofiţerul de legătură. Dar Stalin a cerut o nouă punere în scenă, la Berlin. Animalul politic care era Stalin şi-a jucat excelent cărţile, iar Eisenhower a consimţit, incapabil să înţeleagă semnificaţiile unui asemenea act. Din acel moment, Uniunea Sovietică a fost considerată, în spaţiul public european, marea învingătoare, iar Armata Roşie principala forţă aliată care a reuşit să distrugă „bârlogul fiarei fasciste". (…) Pentru România, ca pentru întreaga Europă de Est, ştim cu toţii cât se poate de bine ce a urmat. Considerată ţară învinsă, ţara noastră s-a aflat sub ocupaţia trupelor sovietice până în 1958. În 1985, Consiliul European a ales 9 mai drept Ziua Europei, considerând celebra declaraţie din 9 mai 1950 a ministrului francez de Externe, Robert Schumann, punctul de pornire a construcţiei europene. O percepţie potrivită pentru occidentul continentului. O asociere de date nefericită pentru români, polonezi sau unguri. Din respect pentru tragedia popoarelor din estul Europei, poate că Uniunea Europeană, extinsă până la Marea Neagră, are nevoie de o zi aniversară care să nu trezească pentru o parte a membrilor ei amintiri dureroase. (Manuel Stănescu, „ 9 Mai - „Ziua Victoriei. Ziua Europei. Pentru cine?", adev.ro/mmiy41)Doamne, ţine-i de-a dreapta Ta, veşnic în lumină, pe Eroi!
