Prezentând monografia localităţii Bogata, apărută sub îngrijirea profesorilor Mihai şi Lucia Zamfira Stavilă din Căpuş, întâmplarea făcea, cu acel prilej, să aflu numele ţăranului-condeier Gheorghe Rus. Prilej cu care domnul inginer Ioan Corla mi-a înmânat manuscrisul unei cronici în versuri, cu 999 de strofe, intitulată „Amintire din război". Cronică în versuri, cum se specifică în final: „culeasă, compusă şi scrisă, în Al Doilea Război Mondial, din 15.03.1939 până în 5 februarie 1945, de plugarul Rus Gheorghe, în etate de 45 de ani, din satul Sâniacob, judeţul Mureş, Transilvania".
Citind manuscrisul, surprinzător prin conţinutul, prin talentul relatării faptelor, conţinând 999 de strofe, cronică versificată a unor vremuri atât de învolburate, unele scăpărând de ameninţătoare „fulgere premergătoare de furtună", de vijelii şi timpuri întunecate, nu puteam să nu mă întreb: oare unde a zăcut această cronică-document, de n-a văzut încă lumina tiparului? Şi am promis că ar fi mare păcat ca fuga din trecut spre prezent a ţăranului-condeier Gheorghe Rus să fie dată uitării. Aşa că am adus cronica versificată, aproape uitată, din acest atât de necesar strigăt al prezentului către trecut, pentru o evocare suitoare, prin timp, într-o vreme a viitorului. Pentru că acolo, în cele 999 de strofe, se află o bătălie a românismului, dată între 15 martie 1939 şi 5 februarie 1945, ani dramatici pentru România, în care pierdeam Basarabia şi nordul Bucovinei, în urma notelor ultimative din iunie 1940, ale pactului Ribbentrop-Molotov, când Hitler şi Stalin şi-au dat mâna pentru a rupe România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, prin Diktatul de la Viena din august 1940. A început apoi cel de-Al Doilea Război Mondial, cu drama de la Stalingrad - Cotul Donului, urmată de ocuparea României de către tancurile sovietice, la 23 august 1944, şi crunta apăsare a „obsedantului deceniu" din acea „eră a ticăloşilor". Totul a fost prins de Gheorghe Rus într-o derulare a zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor, adesea atât de ostile şi străine sufletului românesc.
N-a scăpat condeiului plugarului Gheorghe Rus, de pildă, Diktatul de la Viena, cu ruperea nordului Ardealului, dat, de Hitler şi Mussolini, Ungariei horthyste: „Cu Diktatu' de la Viena/ Şi cu scrisu' de la Berna,/ Ţara noastră o-mpărţit-o,/ Noi, degeaba, am păzit-o//…// Ardealu'-n două l-o dat,/ Şi din Dobrogea o parte,/ Bucovina jumătate//…// Multe ţări străine-or râde,/ Că românu' ţara-şi vinde,/ Ţepeş Vodă acum să-nvie,/ Cum ne-ar scărpina de râie//…// Munţii-ş înfioară sânul/ Şi al nostru Olt, bătrânu',/ Că s-au dus tustrele Crişuri/ Şi a codrilor desişuri.//…// Jale duce Murăşu',/ Că s-a dus şi Someşu',/ Murăş, Murăş, apă lină,/ Iar vii din ţară străină//…// Uită-te în jurul tău,/ Că-s schimbate toate, zău,/ Şi izvoarele-ţi suspină,/ Plâng şi florile-n grădină./ Codru' plânge şi nu tace,/ Toate plâng şi n-au ce face,/Că te văd iară străin,/ Plin de lacrimi şi suspin.//…// Te vărsai la Seghedin,/ Unde-a fost Lucaci la chin,/ În temniţa cea mai grea,/ Ce-o avea Ungaria//…// Dunăre, apă cu fală,/ Face-te-ai toată cerneală,/ Să iau tocu' gândului/ Şi peniţa dorului.// Şi pe cer să-ncep a scrie,/ Lumea-ntreagă să vă ştie,/ Că aţi curs, toate-mpreună,/ Către marea cea bătrână// Voi, cu râul Ceremuş,/ Să varsă-n Nistru spre ruşi,/ Şi cu apa Nistrului/ Făceaţi semn hotarului./ Unei ţări mândre sub soare,/ Era România Mare,/ Iar acum-îi ciopârţită,/ Bucăţi la străini vândută.// Lăcrimează mamele,/ C-au tăiat hotarele,/ Tristă-i apa mărilor,/ Schimbarea graniţelor//…// Zvârcoleşte-te, Carpate,/ De atâta nedreptate,/ Clatină-te, creangă grea,/ Peste văi şi jalea mea//…// Da' Ardealul nu-i pustiu,/ Pân' plugaru' va fi viu,/ Nici n-a fost şi nici n-o fi/ Pân' ţăranii vor trăi.// Pe Dealul Feleacului,/ Unde-i umbra Iancului/ Pusă-i strajă - Ardealului,/ Că-i spaima maghiarului.// Ca ungurii s-aibă frică,/ Că Iancu iar se ridică,/ Suie-te ungure-n deal/ Şi te uită prin Ardeal.// Prin Ardeal au crescut plopii,/ I-o pus fete şi feciorii,/ Că Ardealu-i românesc,/ Ba-i şi pământ strămoşesc".
De un dramatism aparte este „prins" în versuri şi acel moment dramatic al ruperii Basarabiei din trupul României Mari: „Bate vântu' Nistrului,/ Din graniţa rusului,/ Şi de-acel vânt blăstămat,/ Noi, cu toţi, am îngheţat". În acea vreme, Gheorghe Rus îşi descria o stare: „Şi mă culc, sătul de foame,/ Inima în mini nu doarme,/ Că tot suspină mereu,/ C-a ajuns aşa de rău", în acel moment de „iunie douăzeci şi opt" al pierderii Basarabiei. Cu gândul la cei de acasă, inima-i era la Ardealul cedat, cu „Ierburile necosite/ Şi holdele neplivite,/ Grâul copt nesecerat,/ Cucuruzu' nesăpat", într-o ţară hărtănită, şi-n apus, şi-n sud, şi-n estul „Cu graniţa nouă", „Că ai' de pe Nistru' am dat-o/ Şi-acum pe Prut am format-o,/ Ţara acum e mai mică,/ Şi noi o păzim de frică".
Printre toate acestea, condeierul-plugar Gheorghe Rus strecoară versuri de o reală sensibilitate lirică: „Doarme chiar şi apa-n vale,/ Doarme furnica pe cale,/ Doarme pasărea pe creangă,/ Doarme, doarme lumea-ntreagă//…// Străinu-s, Doamne, străin,/ Ca şi floarea cea de crin,/ Şi trăiesc printre străini,/ Ca şi iarba între spini".
Scriind toate acestea, ca ziarist, ca scriitor, ca român, m-am gândit la şansa altor plugari condeieri, precum acel Ion Frumosu al Banatului, considerat, la 20 de ani, „prinţul poeţilor ţărani", acel Vasile Dâncu din Runcu Salvei, versurile cărora au ţâşnit spre lumina tiparului prin acele înfloriri de cântec cu „chemări din altă lume, urcând pe treptele de azur ale cunoaşterii şi recunoaşterii". Şi ei, precum şi Gheorghe Rus, au răsărit din vatră românească, de la „coada vacii şi a sapei", ei având, la timpul lor, îndrumători, publicând în revistele vremii. Din păcate, pentru plugarul Gheorghe Rus n-au fost ochi să-l vadă şi să-l încurajeze în scrisul lui.
Gheorghe Rus a scris, în acel anonimat uniformizator, prin tulburări, nelinişte şi nesiguranţă, condeier „umil al vieţii", netrecut prin şcoli, descoperind acele părţi ale vieţii care trebuie să rămână în această cronică versificată, pentru a fi cunoscută celor din prezent şi din viitor. Plugarul Gheorghe Rus a semănat pe câmpiile hârtiei ce a văzut şi a trăit real şi, uneori, „pe aripile gândului": „Iar în patru zeci şi doi, / M-au dus pe mine-n război / Şi m-au trecut graniţa, / Chiar pe front în Rusia. / Şi ne-am dus, ca fulgeru', / Ca să-l batem pe rusu', / Ca lui să-i rămâie - aşa - / Ciocanu' şi secera". Acolo, la Cotul Donului - Stalingrad, toţi au trăit durerile neamului, Gheorghe Rus scriind cu sufletul îngenuncheat de tragedie, de durere, de vărsare de sânge, de ororile războiului, de suferinţă şi de grele încercări: „Coasta Caucazului, / Centru' Stalingradului, / Stalingrade-n jurul tău, / Curge sângele părău, // Până-n coama calului, / Tot sânge de-al muscalului, // Stalingradu-i fără plopi, / În el cad ostaşi, ca snopi, / Dară nu sunt snopi de grâu, / Că-s românii de pe Jiu. // De pe Jiu şi de pe Olt, / Mor cu ruşi, cu nemţi cu tot / Şi-ardeleni de pe Bârgău / Mor în Stalingrad mereu //… // Din Stalingrad în câmpii, / Ard case, ard oameni vii, // Căci acol' se bat pe strade, / Stalingradul nu mai cade. // Se bat românii şi nemţii, / De se zguduie pereţii, / Da nici ruşii nu se lasă, / Că luptă la ei acasă //…// Se luptă din casă-n casă, / Nici unu' nu vrea să iasă, / Şi-apoi acum, la noroc, / Stalingradu-i iad şi foc. // La Stalingrad mare jale, / De păreche-n lume n-are, / Că Hitler, el nu vrea pace, / Şi Stalin n-are ce-i face. // Nebuni-ar amândoi, / Să scăpam de-al lor război, / Fir-ar Hitler de minune, / C-a stârnit război în lume".
Din când în când, plugarul-condeier Gheorghe Rus se întoarce, cu gândul, acasă, în Ardeal, la ogorul lăsat nemuncit, la nevastă, la cei dragi: „I-o fi drag câmpul lucrat, / Că nevasta-o semănat, / Că nu vezi bărbat la plug, / Nice patru boi la jug. // Făr' două văcuţe rele, / Le mână câte-o muiere / Şi de plug ţine-un moşneag, / Plugu' două vaci îl trag. // Că, zău, boii de la plug / I-o mâncat nemţii la Bug, / Iar bărbaţii plugului - / Morţi la Cotu' Donului. // Morţi pe Don şi pe Kuban, / Şi pe Caucaz, sărman, / Pe frontu' din Stalingrad, / Câţi o mers, toţi or picat".
Actul de la 23 august 1944 nu-i privit, deloc, cu simpatie, cum nu-i agreat nici regele Mihai, care l-a trădat pe mareşalul Ion Antonescu, punându-l în mâna sovieticilor: „Căci cu ruşii s-o-mpăcat,/ Laolaltă mână-au dat,/ Ca altu' front să creeze/ Şi pe nemţi să-i dezarmeze".
Pagini de foc cuprinde hotărârea Oştirii Române de-a elibera nordul Ardealului, după ruperea lui din anul 1940, ca toţi românii să fie la un loc. Pagini întregi sunt dedicate bătăliilor cumplite de la Oarba de Mureş: „Nu se vedea cer cu soare,/ Nice iarbă, nice floare,/ Nu se vedea zi, nici sară,/ Numa-ntruna foc şi pară.// Tot cu foc şi vijelie,/ Trec întruna, măi, Ilie,/ Foc cu foc şi flăcărele,/ Ungurii fugeau de ele//…// De la Oarba la Cheţani/ Au picat ostaşi sărmani,/ De la Cheţani pân' la Oarba/ Or picat ostaşi, cât iarba.//…// Care trupă, cum venea,/ Pe Murăş se prăpădea,/ Că tare puşcau nemţii/ De pe râpa Lechinţii.//…// Trag nemţii cu ungurii,/ Că se luptă cu românii,/ Şi se luptă şi cu ruşii,/ Ca elefanţii cu urşii//…// Între Cipău şi Iernut / Mulţi viaţa şi-o pierdut//…// Poţi să faci poduri şi punţi/ Pe trupuri necunoscute,/ Pe frunt, pe cele pâraie,/ De-aşa groaznică bătaie//…// Casca de pe cruci de lemn,/ De feştilă ţine semn,/ Casca smirnă picura,/ Au murit ostaşi mereu// De la Oarba la Iernut/ Dar popă nu-i prohodea.// Nice clopot nu trăgea,/Numai tunu' bubuia."
Luptele au continuat prin Budapesta, până în munţii Tatra şi la porţile Vienei: „Că acol' mulţi or murit,/ Numai frunza i-o privit,/ Numai frunza şi iarba,/Dar or liberat ţara.// Pe acest deal fără avan/ Doarme Ilie şi Ioan,/ Jalea-i mare peste lume,/ Dorm ostaşii fără nume."
Cinci ani şi jumătate, Gheorghe Rus a tras: „Că mi s-a urât şi mie/ Ani de zile-n cătănie,/ De cinci ani şi jumătate,/ Mi-a ajuns şi mie, frate.// Tot cu arma după cap/ Şi de război nu mai scap,/ Tot pe fronturi şi pe sate,/ De război am avut parte", bucuros, că, în sfârşit, la 9 mai 1945, pacea a venit. „Că mitraliera nu mai sună,/ Brandurile nu mai tună,/ Nici tunuri nu mai pocnesc,/ Nici oameni nu mai zdrobesc.// Nouă mai, zi cu noroc,/ Pe front nu mai este foc,/ Puşcăturile-a-ncetat,/ Germania a capitulat.// Doar s-o face pace-n lume,/ Cine-a rămas să se-ndure,/ Că or mai trăi acasă,/ Colea, la plug şi la coasă. "
Totuşi, Gheorghe Rus e tare dezamăgit „Că nu mai e azi ce-a fost,/ Toate-s fără niciun rost,/ După război, la votare,/ Votai ochi şi ieşi soare.// Şi tare suntem distruşi,/ Şi de neamţ şi, şi de ruşi./ Că-n primii ani de război,/ Ne-au distrus nemţii pe noi.// În război, pe la sfârşit,/ Noi cu ruşii ne-am unit,/ Ş-apoi am dat de dracu',/ Şi bogatu', şi săracu'.// De la bogat a luat/ Şi la sărac nu a dat,/ Tot ce-au stricat în război,/ Trebe' să le plătim noi.// Cu tot felul de produsuri,/ Noi rămânem cu neajunsuri,/ Aceasta-mi va fi răsplata,/ C-am luptat prin munţii Tatra".
Gheorghe Rus încheie: „Eu am scris această carte,/ Toate de ce-am avut parte,/ Câte-s scrise toate-s bune,/ Că-s adunate din lume //…// C-am scris puţine cuvinte,/ Care le-am mai ţinut minte/ Şi le-am scris din inimioară/ Pentru scumpa ţărişoară//…// C-am fost caporal bătrân,/ La cap ca o oaie sunt,/ Contigentu' vi l-oi spune,/ Douăzeci şi cinci, anume.// Mâna mea va putrezi/ Şi pana va rugini,/ Iară cartea mea, din fire,/ Va rămâne amintire.// Eu voi trece ca un vis,/ Numele-mi rămâne scris,/ Foaie lungă, cucuruz,/ De plugaru' Gheorghe Rus."
26.05.2015
