„Copilăria este când înveţi să fii om mare" (Ştefania, 6 ani)
„Copilăria este atunci când te poţi juca, atunci când poţi face orice vrei ca să te distrezi." (Antonia, 8 ani)
Răsăritul vieţii, depăşind în intensitate Aurora Boreală, aduce cu sine magia curată a unei lumi pline de vise şi iluzii. Libertatea şi bogăţia de trăiri care nu însoţesc nici un alt anotimp al vieţii, sunt cele care te fac, şi în anotimpurile următoare, să îţi doreşti ca timpul să se fi oprit în loc la primul dintre ele. Atunci când poţi crede, cu tot preaplinul sufletesc, în zâne, spiriduşi, prinţi, prinţese şi triumful binelui asupra răului, nimic nu pare imposibil sau nefiresc.
Tendinţa aripilor crude, este aceea de a se îndrepta către strălucirea fierbinte a soarelui, aşa încât se pot arde şi frânge foarte uşor. Fireasca nevoie de căldură şi sprijin pentru întărirea aripilor şi înălţimea zborului tânăr nu trebuie căutată la ani-lumină depărtare, căci, dacă ele nu sunt oferite când trebuie şi de unde trebuie, inocenţa sfârşeşte în mod brusc şi dureros, prin sfâşierea acelor aripi care sunt singurele menite să te poarte în depărtări. Cucerirea înălţimilor cunoaşterii porneşte chiar din copilărie, acea secvenţă a existenţei noastre în care suntem cel mai aproape de îngeri şi de perfecţiunea ideatică a menirii noastre în teluric. Urcând treptele vieţii către amurg, conştientizezi că se pierd singurele valori care te apropie de divin şi de plinătatea sufletească: candoarea şi deschiderea deplină către tot. Nevoia acerbă de a resimţi fiorul copilăriei şi de a-ţi revizui paşii de-a lungul vieţii alunecă uşor, precum firele de nisip dintr-o clepsidră, din fiecare amprentă pe care amintirile o construiesc la nivelul subconştientului. Cu cât amprentele copilăriei sunt mai curate şi mai puternice, cu atât nevoia de a retrăi răsăritul este mai puternică.
Dacă n-ar trebui să ajungem la ultimul anotimp şi dacă viaţa ar rămâne un pururi început, dacă am crede că este firesc să ne bucurăm ca în primele zile ale vieţii noastre de cele mai mărunte lucruri fără a ne deforma viziunile pe măsură ce creştem, am descoperi că fericirea nu este doar un concept şi că stă în puterile noastre să ne deschidem către tot ceea ce înseamnă spectacolul luminos al lumii.
Cu fiecare secundă ce-mi istoveşte visele/se-ndepărtează copilul din mine/luând cu el lumina albă a dimineţilor fără apus/şi-n disperare, să strig după el îmi vine!/Se va întoarce într-un mod subtil,/când voi învăţa să-l chem prin glasul altui copil!
