În lumea noastră marcată de iubirea de sine, izvor al păcatului şi al morţii, Domnul Hristos a adus lepădarea de sine, starea de jertfă, izvor al vieţii, al Învierii. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine „primul pui al Diavolului". Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: „Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Luca 9, 23). Pentru a înţelege taina lepădării de sine, vă propun următorul text:
Girolamo Savonarola (călugăr dominican italian, predicator, critic şi reformator al moravurilor religioase şi sociale catolice) a predicat în marea Catedrală din Florenţa, unde se găsea o splendidă statuie de marmură ce o înfăţişa pe Fecioara Maria. În prima zi în care a început să predice, Savonarola a observat o femeie bătrână ce se ruga înaintea acestei statui. Şi cum, în zilele ce au urmat, femeia a continuat să vină şi să se roage înaintea statuii, Savonarola şi-a dat seama că femeia îşi făcuse un obicei din aceasta.
Într-o zi, Savonarola i-a spus unui preot bătrân, care slujise la Catedrală de mulţi ani: „Uitaţi ce femeie credincioasă şi plină de zel! În fiecare zi vine şi înalţă rugăciuni binecuvântatei Mame a lui Iisus! Ce act de credinţă minunat!" Preotul, însă, i-a spus: „Nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi. Cu mulţi ani în urmă, sculptorul care a realizat statuia a avut nevoie de un model care să pozeze pentru Preafericita Maria şi a angajat o tânără frumoasă pentru aceasta. Închinătoarea devotată pe care o vezi venind aici în fiecare zi este acea tânără. Ea se închină la ceea ce a fost cândva..."
Spunea Părintele Cleopa (fie-i ţărâna uşoară!) că din iubirea de sine se nasc: păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpăţânarea, amărăciunea, ironia, ambiţia, înşelătoria, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năprasnică, linguşirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a porunci la alţii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinţa, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în deşert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia - adică moleşeala voinţei, iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de avere, iubirea de agoniseală, iubirea de slavă. Şi tot din iubirea de sine se nasc: mâhnirea, întristarea, deznădejdea, descurajarea, împuţinarea de suflet, îndoiala, nechibzuinţa, nesuferirea, nedreapta socoteală, iscodirea. Şi nu iubirea de sine este un păcat, ci faptul de a rămâne exclusiv la ea, de a nu o folosi drept criteriu pentru iubirea celorlalţi oameni, după îndemnul formulat de Mântuitorul în cuvintele: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39)
