Conform tradiţiei ebraice, a face un lucru în numele cuiva, a invoca numele acestuia sunt acte de o putere şi de o greutate deosebită. Invocarea numelui unei persoane înseamnă a face prezentă această persoană. Prin faptul rostirii unui nume, acesta devine viu. Rostirea numelui cheamă sufletul persoanei respective; iată de ce o semnificaţie atât de adâncă este implicată în rostirea unui nume.
Dacă toate acestea se pot spune despre numele oamenilor, cu atât mai mult despre numele lui Dumnezeu. Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în numele Său. Pentru creştinii de astăzi, ca şi pentru cei din timpurile apostolice, numele lui Iisus este izvorâtor de putere dumnezeiască.
O foarte frumoasă legendă rusească ne spune că, în momentul înălţării Domnului Iisus la cer, ucenicii au început să se tânguiască:
- Pentru ce ne părăseşti, Iisuse? Cine ne va mai da pâinea cea trupească şi cea sufletească? Cine ne va mai da îmbrăcăminte pentru trup şi har pentru suflet? Cine ne va mai mângâia în durerile trupeşti şi sufleteşti?
Mişcat, Domnul Iisus le-a spus:
- Iată am să vă las un munte de aur, ca să aveţi din ce trăi!
Atunci, apostolul Ioan i-a zis:
- Doamne, nu ne lăsa un munte de aur, căci hoţii ni-l vor fura.
Mai degrabă lasă-ne puterea numelui tău, pentru ca el să ne fie: hrană, îmbrăcăminte, putere, apărare, mângâiere. Atunci, mişcat, Iisus le-a spus:
- Iată, vă las puterea numelui meu, cu care veţi putea binecuvânta pâinea; veţi putea săvârşi sfintele taine; veţi putea alunga demonii; veţi putea vindeca bolile; veţi putea mângâia orice fiinţă şi mântui orice suflet. (Mc 16,16-19). Căci, în numele meu se pleacă tot genunchiul (Fil 2,9-10) şi în numele meu se poate mântui orice om (Fap 4,12).
