La data de 2 iulie 1504, s-a stins una dintre făcliile neamului nostru care a ars cu o incandescenţă aproape solară pentru apărarea integrităţii ţării şi dezvoltarea culturii, domnul nostru de legendă, Ştefan cel Mare. Au curs pe râul timpului peste cinci secole şi un deceniu, care nu au reuşit să şteargă urmele acţiunilor sale fără precedent, de la întărirea capacităţilor de apărare a ţării prin cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii şi până la stabilizarea economică printr-un set definitoriu de privilegii acordate negoţului. Politica pe care a înţeles să o îmbrăţişeze oferă un cod de valori demn de urmat şi în zilele de azi, căci în vremurile sale, bogăţia şi stabilitatea nu erau străine de neamul nostru.
În sprijinul idealurilor sale politice, Ştefan cel Mare a încheiat trei căsătorii oficiale, care au creat legăturile dinastice necesare siguranţei statale şi au oferit ţării sale suportul potrivit în relaţiile externe. Primele două căsătorii au asigurat liniştea în partea estică şi apropierea de Rusia, în timp ce a treia căsătorie a marcat apropierea Moldovei de Ţara Românească. Este bine cunoscut faptul că Ştefan cel Mare şi Sfânt acorda o atenţie deosebită problemelor cu vecinii, pe care căuta să le rezolve pe căi diplomatice. Atunci când acestea nu izbândeau, incursiunile armate, rapide şi bine pregătite, erau cele care determinau încheierea unor acorduri favorabile. Ca exemplu, urmare unor astfel de incursiuni, Regatul Polonez a restituit Hotinul, iar Chilia a fost recucerită de la Ungaria. Istoria ţării noastre musteşte de astfel de exemple, plecând chiar din timpuri mai îndepărtate. Cu toate că evoluţia către civilizaţia industrială a adus elemente inedite în politica statelor europene, direcţiile de strategie şi diplomaţie puse în slujba ţării de către Ştefan ce Mare pot constitui oricând scheletul unei politici interne şi externe moderne, care să asigure stabilitate, siguranţă şi progres.
„După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer", spunea Mihai Eminescu. Că i s-a spus „Cel Mare", „Cel Bun" sau „Cel Sfânt", numele său a însufleţit, aşa cum arătau cronicarii noştri, eforturile românilor din toate timpurile în momentele de răscruce. Cu un asemenea model în faţă, nu poate decât să ne sporească încrederea în forţele noastre şi convingerea că pentru un astfel de popor, în care se nasc asemenea făclii umane, nu există pieire.
Înflorirea şi pacea, pe care a ştiut să le asigure Ştefan cel Mare în timpul domniei sale, nu au bucurat pământurile românilor prea multă vreme. Cu toate acestea, cel puţin o lecţie nu trebuie uitată peste cele cinci secole şi un deceniu câte s-au scurs de la apusul său, anume aceea că un stat relativ mic, cu populaţie puţin numeroasă şi cu resurse limitate, poate ţine pasul cu vecinii mult mai mari şi mai bogaţi atunci când renunţă la luptele politice interne şi dă dovadă de unitate şi adeziune socială în interesul propriei naţii.
