După mulţi ani, de la acea întâmplare din septembrie 1999, îmi amintesc de o întrebare, pusă tocmai de un deputat PNŢCD, după o intervenţie a subsemnatului de la tribuna Camerei Deputaţilor, prin care luam apărarea ţăranului român, mereu apăsat, mereu înşelat, mereu minţit, mereu furat şi batjocorit, de când el se ştie. Susţineam acea iniţiativă legislativă a PUNR, care avea în vedere acordarea unor despăgubiri materiale ţăranului român, din moment ce urmaşii de-a şaptea spiţă ai unor grofi, unii criminali de război, cer înapoi, deci „restitutio in integrum", prin falsuri, după ce au avut loc acele despăgubiri, în urma „Procesului optanţilor", castele, case, păduri, terenuri agricole, iar tuturor ţăranilor, cărora le-au fost luate, cu japca, prin abuz şi forţă, pământul, uneltele muncii, văcuţa, oaia, capra, calul, căruţa, atunci când ei au fost siliţi să intre în fostele CAP, nu li s-a mai dat nimic. Ei, ţăranii, care, în acea cumplită perioadă a „obsedantului deceniu", sub cizmă rusească, achitau şi cotele poverilor apăsătoare, puse în cârca lor de truditori ai ogorului.
Nici n-am apucat bine să fac doar câţiva paşi, după cele susţinute la microfonul tribunei Camerei Deputaţilor, când mă şi trezesc interpelat de un deputat PNŢCD, care, după o strâmbătură de nas, pe un ton destul de nepotrivit, arogant, impertinent, chiar obraznic, mă întreabă: „De ce tocmai ţăranii?".
La o astfel de întrebare prea multe ar putea fi răspunsurile! Un răspuns simplu ar fi: prea mult ţăranii au fost, pur şi simplu, uitaţi! La mulţi, după 1990, s-au gândit puternicii clipei, de la regele Mihai I de Hohenzollern până la urmaşii lui Malaxa şi Mociorniţă, numai la ţăranii noştri nu! Ca de obicei, ţăranul român, talpa ţării, a fost uitat. Lui, veşnicul dezmoştenit al sorţii, mereu i s-au luat toate, însă, în schimb, nimic nu i s-a dat!
Aşadar, de ce ţăranii? O spunea atât de înălţător autorul romanelor „Ion", „Răscoala", „Pădurea spânzuraţilor", romancierul Liviu Rebreanu, în acel discurs de recepţie la Academia Română, forul suprem al spiritualităţii româneşti, „Laudă ţăranului român", rostit la 29 mai 1940, în şedinţa publică solemnă. Acel „aur curat se află în sufletul ţăranului!". Pentru că naţia a rezistat şi există prin el! Prin el şi-a aflat sensul şi acel „personalism energetic românesc", în unitate şi trăinicie, cum îl vedea şi Constantin Rădulescu Motru. Atunci, la 29 mai 1940, sub cupola Academiei Române răsunau cuvintele: „Ales într-un loc nou creat şi dorind, totuşi, să mă conformez uzului academic de a elogia pe un înaintaş, mă văd silit să mă prezint, ca unul de-afară, cu strămoşul meu şi al unora dintre dumneavoastră, într-un sens mai larg strămoşul tuturor: ţăranul român (…) Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul (…) El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară, ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstorul efectiv al teritoriului naţional (…) De aceea pământul este însuşi rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi îl înţelege (…) Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români (…) Limba noastră, cultivată numai de ţărani, este în legătură continuă cu pământul şi cu lumea creată (…) Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu (…) Suntem şi vom fi, întotdeauna, neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul românului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne".
Despre oropsiţii plugari şi ciobani, care şi-au păstrat datinile şi cântecele, torcând firele de argint ale poveştilor din străbuni, în pofida tuturor furtunilor, au scris Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Mihai Sadoveanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi multe alte personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti. În „Elogiul satului românesc", la 5 iunie 1937, poetul şi filosoful Lucian Blaga, vorbind despre acea veşnicie care „s-a născut la sat", în discursul său de recepţie la Academia Română spunea: „Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea, prin geografia sa, de-a dreptul în mitologie şi metafizică (…) Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii". Atunci când Blaga afirma: „Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice", o făcea cu gândul la ţăranul român, cel încărunţind prin istoria noastră românească, atât de învolburată. La 22 mai 1913, Barbu Ştefănescu Delavrancea se întreba: „Cine să fie autorul Mioriţei?". Tot înaintemergătorii noştri, anonimii creatori - ţăranii! Ei, plugarii şi ciobanii! Ei, cei chemaţi să poarte destinele lumii în acele vremuri ale începuturilor. Iar în discursul lui de recepţie la Academia Română, la 6 iunie 1920, profesorul Simion Mândrescu preciza. „… conceptul de muncă dobândeşte, dintr-o dată, cea mai sigură nobleţe, ştergând prejudiciul social că aceia cu mâinile albe sunt mai oameni decât cei cu mâinile învârtoşate de muncă". În discursul referitor la „poetul cu satu-n glas" - George Coşbuc, Octavian Goga spunea: „Vrăjmăşia stăpânirilor străine, care-şi puseseră, ca ţintă, desfiinţarea noastră, ne-a supus unei despoieri metodice, vremuri îndelungate (…) Biserica a tânjit, în umbră, sub persecuţii ruşinoase, şcoala nu ne-a împărtăşit cu binefacerile ei. Nu ne-a rămas decât ţăranul, rob al gliei, secătuit (…) sub principii Transilvaniei, această «misera plebs contribuens», răzleţită prin satele de munte şi de câmpie (…) Aşa ne-au rămas ţăranii, singura naţiune de existenţă a neamului nostru sub «ocrotirea» politică duşmană".
Aşadar, de ce tocmai ţăranul? Răspunsul, iată, l-au dat, prin timp, mari personalităţi ale culturii româneşti, membri ai Academiei Române, care, în discursurile lor de recepţie sau prin intervenţii la acestea, au preamărit ţăranul român. Aflat mereu „în mijlocul tuturor uraganelor", prin dragostea lui pentru pământ, pentru vatra moşilor şi a strămoşilor înaintemergători, el a devenit „singura realitate permanentă".
El este cel care a dat numele ţării: Ţăran-Ţară! El, cel chemat să apere glia, a purtat războaiele, prin răbdare eroică, a ocrotit, conservat şi apărat „izvorul limbii", portul strămoşesc, datinile, credinţa în Dumnezeu, etnia, energiile neamului, valorile originale ale creaţiei populare. A apărat, toate acestea, cu preţul suprem - viaţa.
Înnobilat de duhul pământului şi al sufletului românesc, ţăranul român ar fi trebuit să se bucure de mai multă atenţie din partea tuturor puternicilor clipei. Numai că acea „lumină şi dreptate", după care el, ţăranul român, tânjeşte de veacuri, în zadar, nu le-a dobândit încă. Din păcate! Fiii lui, ai celui fără bani, nu mai au loc prin şcolile înalte, aşa cum au odraslele noilor ciocoi la vremuri noi, ai României, „aurul cenuşiu" al satelor noastre rămânând la coada vacii şi a sapei, pierzându-se, azi, tocmai prin acea inegalitate de şanse! După chinul lui cu o văcuţă, s-o hrănească, s-o cureţe, s-o mulgă, pe litrul de lapte primeşte, cu greu, 50 de bani! Cu cât se vinde în magazine? Preţul de achiziţie al cărnii de tăuraşi şi de porc, de multe ori saltă, în magazine, de trei-patru ori! Curată jecmăneală a ţăranului! Iar ciobanii se plâng că pe lâna oilor lor primesc, de la unii afacerişti, în bătaie de joc, un leu la kilogram! Aşa că mai bine îi dau foc, decât să accepte ca, de pe lâna de pe o oaie, să primească trei lei! Doamne, ce bătaie de joc! Cât primeşte el, ţăranul, pe un litru de lapte, după toată truda lui, te întrebi, şi cât costă litrul de apă minerală, pe care o dă Dumnezeu, sau o sticlă de Pepsi?
În acea „Laudă ţăranului român", discursul lui de recepţie la Academia Română, părintele romanului românesc modern, Liviu Rebreanu, rostea acele cuvinte, ca o profeţie: „…la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească, şi lui, soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze şi hârţoage, nici prin pomeni şi făgăduieli deşarte, ci printr-o educaţie nouă, care să asigure muncă rodnică şi traiul omenesc. Şi, mai ales, şi poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvneşte de mai multe veacuri, fără încetare şi zadar: lumină şi dreptate!"
