Una caldă, alta rece. Vestea bună a lunii este că salariul minim brut va creşte de la 975 de lei, la 1.050 de lei. Împreună cu salariul ar urma să se majoreze şi costul orei de muncă prestate de zilieri, care nu poate fi mai mic decât retribuţia pe oră a unui angajat cu salariul minim.
Din păcate, există şi o veste proastă. Dacă în luna iunie a scăzut TVA la produsele alimentare, iulie vine cu o serie de scumpiri, în special la utilităţi. Cea mai importantă dintre acestea va fi a gazelor naturale pentru populaţie, al cărui tarif va creşte de la 53 lei/MWh la 60 lei/MWh. Altu-i, însă, marele necaz: creşterea numărului şomerilor - în rândul tinerilor, mai ales! De ce? Păi, oricine observă cu ochiul liber că, după Revoluţie, pe locurile (amplasamentele) unor fabrici şi uzine - în care lucrau mii şi mii de oameni - au părut, ca ciupercile după ploaie, nu alte unităţi economice, ci mall-urile. Când se demolează o fostă fabrică (inclusiv la Târgu-Mureş), poţi fi sigur că pe ruinele unităţii productive de până atunci se va înălţa un mall, ori vreun hotel.
Sigur, apariţia mall-urilor este în sine un lucru bun. Dar, cu sublinierea că, pentru a vinde, o condiţie esenţială este să ai cumpărători. Iar, pentru a exista cumpărători, trebuie create (sau măcar menţinute) locurile de muncă. Or, şi aice-ai problema!
Pe de altă parte, multe din fabricile (uzinele, întreprinderile) privatizate, fie - în cel mai bun caz - şi-au schimbat profilul avut iniţial, fie, mai ales, au ajuns la… fier vechi, oamenii fiind trimişi şi în şomaj! Din păcate, deşi păgubos, acest proces continuă. Încât, nu doar oamenii de pe stradă, ci şi analiştii economici şi-au pus întrebarea: „După aderarea la UE, cu ce ne-am ales? Este România o piaţă fără economie"?
…Aceştia din urmă au şi argumentat că, după apartenenţa la UE, România are „o piaţă funcţională din care lipseşte tocmai economia". Asta, în pofida celor de la UE, care, în mod demagogic pretindeau, la vremea respectivă, că statutul de „economie de piaţă funcţională" trebuie dobândit ca premisă a deschiderii porţilor aderării.
Într-un final, am aderat la UE. Ei şi? Cu ce ne-am ales? Când totul a mers pe ideea: „Vreţi aderarea, daţi economia!"…
Păi, ne-am ales cu… Mall-uri, cu „piaţa", deci, de unde românii cumpără (care mai au bani!) produsele aduse din ţările UE. Faptul era previzibil, câtă vreme mai marii decidenţi ai Uniunii Europene consideraseră cum trebuie să se prezinte România la data aderării şi după: adică, deposedată de orice le-ar putea face vreo concurenţă. Şi avea cu ce, dar nu mai are… Aşa s-a ajuns, bunăoară, ca să dăm un exemplu, ca la marele (pe vremuri) combinat siderurgic „Industria Sârmei" din Câmpia Turzii (ajuns şi el pe mâna străinilor), în loc de oţel, să se fabrice, azi… şoşoni!
Să reamintim că, de îndată ce România, presată cu uşa, a acceptat să vândă Petrom şi distribuţiile de energie - coloana vertebrală a unei economii - a primit peste noapte calificativul râvnit. Ce a urmat? Ce am trăit şi ştim cu toţii: respectiv, fără controlul asupra exploatării petrolului şi a unei jumătăţi a resurselor de gaze, precum şi în majoritate asupra distribuţiei de electricitate, fără controlul asupra sistemului bancar şi sistemului de asigurări. Or, fără toate acestea - adică fără prezenţa proprie în punctele nodale şi sectoarele profitabile din economie - România devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în luptă cu leii din Uniunea Europeană. De pieţele extinse - de peste jumătate de miliard de consumatori - au profitat nu România, ci campionii. Şi cum România nu avea niciun campion, nici măcar jucători, cu ce ne-am ales? Cu piaţă, fără economie, România ajungând o periferie de tip bananier pentru centrul vest-european. O anexă căreia, răpindu-i-se economia, a rămas funcţională, dar numai ca piaţă! Azi, ce-i drept, românii pot cumpăra orice, numai că e o problemă: nu mai prea au locuri de muncă. Cei rămaşi acasă, căci ceilalţi şi-au luat… lumea-n cap!
Dar, asta nu-i totul. Asupra românilor s-a abătut şi „beleaua" FMI. În niciunul din ultimii trei-patru ani, cei de gravă criză, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, împrumutând ţările sărace, să se mulţumească, precum orice bancher, cu certitudinea rambursării banilor, plus dobânda. Ci a forţat măsuri economice aberante când a fost vorba de exasperarea unei populaţii deja la sau sub limita supravieţuirii, sau impunând, mai cu seamă în zona privatizărilor, interese de dincolo de graniţele ţării. În timp ce alte state îşi păstrează proprietatea asupra unor mari companii strategice, FMI forţează Guvernul român, pe o piaţă slabă şi cu bani puţini, să vândă repede Transgaz, CFR Marfă etc. Hidroelectrica îşi va vinde şi ea cele 163 de microhidrocentrale, iar preţurile la energie - zicea olandezul Erik de Vrijer, şeful misiunii FMI - trebuie să crească, un profit normal e de 10%, dar unul de 19 la sută i se pare corect. Evident, astea şi multe altele, pe seama populaţiei. Reacţia autorităţilor române? Aceleaşi gesturi de supunere. „Putem rupe Acordul cu FMI, dar nu am câştiga nimic din asta", spunea premierul Victor Ponta. Nu ne-a spus însă Ponta ce am câştigat! Ba da: ne-am îndatorat cu 20 de miliarde de euro, fără ca economia să se mişte sau consumul să crească! Acum, vom da, probabil, aurul de la Roşia Montană! Ce va urma?
Aşadar, degeaba avem Mall-uri, dacă nu şi locuri de muncă. Sărăcirea populaţiei face ca aceasta să nu poată ţine pasul cu „moda" (înmulţirea mall-ului). Rapoartele financiare ale fondurilor de investiţii arată valori ale încasărilor cu 30% - 35% mai mici decât costul de achiziţii. Iată de ce, deloc întâmplător, unele companii au anunţat că iau în calcul amânarea construcţiei unor mall-uri… Lucru firesc. Mall-urile fără cumpărători (ori cu „clienţi" puţini) sunt de … neconceput!
