În cartea cărţii fără de moarte

Distribuie pe:

Motto: Eu ard şi exist… (Aurel Hancu, Ci toate se sprijină)

Puterea de gând şi adâncirea în sine a scriitorului, preotului şi distinsului professor Aurel Hancu sunt binecuvântări, bucurii duhovniceşti şi zidiri din Zidire. Întinsul său liric (cel din volumele Povara de albastru, Lacrima Madonei, Iubire din Iubire, Îngerul din vitralii, Acasă, Isus) şi cel al reflecţiilor (a se vedea volumele Arcade, Oaza Pustiei şi Reflecţii) adastă în lumină euharistică. În Cuvânt înainte la volumul de debut Povara de albastru (1993), Ioan Alexandru îl numea pe Aurel Hancu poetul harului dumnezeiesc, cum de altfel este perceput ca spirit religios, reunindu-şi sensurile operei literare în aură mistică, litanii şi armonii ale sacralităţii, în aprecierile critice ale lui Iulian Boldea, criticul literar ce prefaţează antologia Omnia mea (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2011).

Dacă trupul şi sufletul mai sunt în gâlceavă, dacă fiinţa lutului încă umbreşte fiinţa Duhului, Aurel Hancu, prin verbul său, solemn, graţios, haric, dezvăluie sfinţenia lucrurilor şi neîntreruptul dumnezeiesc al împrejurului nostru, parcă voind să exclame, precum Paul Claudel: Dumnezeu există, eu l-am întâlnit! Edificiul poetic este ancadrat în inefabil divin. Mâinile, vioara, chipul mamei, grădina, amurgul, pietrele, soarele, pâinea, dar şi Blajul sau Ţara de Sus, dar şi timpul în imensitatea lui sau infinitul se încarcă în ceea ce Vasile Voiculescu numea azurul suitor, amplificându-şi contururile şi semnificaţiile în iubirea fără seamăn şi, biruind, îndumnezeindu-se: Din tot, din toate mă-ndumnezeiesc (O, frumuseţe!).

Şi, atunci, suntem îndreptăţiţi să alăturăm prea-plinului liric pe care Aurel Hancu îl doreşte izbăvitor, îmblânzind poveri şi zămisliri nefaste, ca nimenea să nu se întrufească (Cel din urmă-n tâiul), cugetarea Sfântului Maxim Mărturisitorul: Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte se îmblânzeşte; cel blând păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului Dumnezeiesc.

Când din jertfa divină se naşte povara cuvântului poetic (povara de albastru!), când poetul în marea-I reîntoarcere, îmbrăcat ca fiul cel regesc, râvnind necuprinsul luminii, supune neghina, rugina şi fiara, lumea se reaşază în tiparele armoniilor. Cuvântul născut din coasta străpunsă e semn ordonator: totul se preschimbă/ deşertul în oază/ mâhnirea-n speranţă/ şi ceaţa-n lumină (Cuvântul). Astfel, volumele de versuri ale lui Aurel Hancu sunt efluvii liturgice. Poetul invocă nesfârşita unduire a ceea ce dăinuie în timp şi dincolo de timp: Să arzi pentru ce-i sfânt în lume (În lume). Din evlavie şi iertare, poetul işi face Arca cea nouă, din care să vegheze la lumina fără sfârşit, adâncul ce vibrează, bucuria ce înfloreşte, cântecul fără adormire, visarea ce nu încetează, veşnica adorare, clopotul vecerniilor, ruga ce urcă spre ceruri, porunca ziditoare, aerul prea curat, moartea înghiţită de-nviere, vasul de cinste, drumul Damascului, potirul iubirii, pâinea nemuririi, zborul îngeresc. Poezia e respiraţie hristică, e calea prin care poetul nu doar îl caută pe Dumnezeu, purtând, în necurmat flux-reflux, apăsări de gânduri, dar şi iluminări ale sinelui, ci şi îl întâlneşte, înnoindu-se (Cu fiecare zi te naşti din nou) precum lumina în splendoarea marelui sărut; căci cresc formele doar în rotire/ în marea rotire/ aşa cum iubirea-n iubire/ pe apele vremilor scut (Tăcut pare lutul tăcut).

Scriind, precum Grigore Vieru, pentru a-l vedea pe Dumnezeu de aproape, pentru Aurel Hancu poezia e ofrandă, rug şi metanie, Cer Nou şi Pământ Nou (căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut… v. Apocalipsa: 21,1); este porunca din care porneşte un alt răsărit şi vestea mântuirii înscrisă în cartea veşniciei: A venit un cuvânt, cuvântul mai presus de cuvânt/ pe care mereu îl împart şi mă împarte/ mereu mă urzeşte, mereu îl urzesc/ în cartea cărţii fără de moarte (Mirifica frângere).

Cărţile de poezie şi cele de reflecţii ale lui Aurel Hancu sunt cărţi ale jertfelniciei întru adevărurile veşnice, pietre pe care să se zidească neîntrerupt Biserica, ritualuri ale iubirii ce mişcă soarele (cum scria Dante) în numele purităţii credinţei, al nădăjduirilor spre Împărăţia Cerurilor, al desluşirilor calme: E destul să înţelegi./ Există o chemare în toate,/ un cuvânt pentru fiecare/ pe care îl poţi primi sau nu,/ îl poţi împlini sau abandona,/ îl poţi purta ca pe un steag,/ îl poţi ascunde sau/ îl poţi tăgădui,/ te poţi lăsa răpus de el,/ ştiind că-n potirul iubirii/ nimic nu se pierde,/ că jertfa învie! / Toate, toate au un temei./ E destul să înţelegi (Îngerul din vitralii).

Poetul, preotul, profesorul, publicistul, îndrumătorul de cenacluri literare, doctorul în filologie, omul Aurel Hancu a înţeles, la timp, că toate au un temei, că timpul rotator trebuie să fie timp rostitor; venindu-i înţelesul şi temeiul din ancestralitatea mirificului Sub pădure, reverberate în dragostea pentru istoria Blajului, Câmpia Libertăţii, Şcoala Ardeleană, Timotei Cipariu, episcopul martir Ioan Suciu, opera şi duhovnicia marelui Ioan Alexandru şi, legându-le pe toate, dragostea pentru transilvanitatea Târnăveniului. Acestui loc Aurel Hancu i-a dat valoare culturală. Consemna Vasile Netea în Jar şi slovă: Pământul din care nu s-a ridicat nicio frunte de lumină, pământul pe care nu s-a zvârcolit spiritul niciunui om ales va rămâne întotdeauna un pământ sterp pentru istorie, anonim, un simplu nume geografic lipsit de orice semnificaţie şi de orice conţinut istoric. Pentru Târnăveni, pentru literatura română, Aurel Hancu rămâne scriitorul, spiritul şi omul ales.

 

Lasă un comentariu