Grigore Vieru Și „Limba noastră cea română"


Categorie: Editorial
|
21-07-2015
Nr: 138
|
Autor: LAZĂR LĂDARIU
|

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" - scria Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Românești, Mihai Eminescu, la 15 august 1870, în poezia „Epigonii".

În ale noastre „cetăți gânditoare" - spunea poetul-academician Nicolae Dabija, fratele nostru de peste acea „graniță de apă" a Prutului, încă despărțitoare a fraților din cele două Românii -, „partea noastră de veșnicie este limba".

Iar printre poeții de seamă, care „au scris o limbă ca un fagure de miere", se situează, în această a noastră „Patrie de pământ și de cuvinte", la loc de seamă al celor aleși, Grigore Vieru.

Într-o sărbătoare a veșniciei pe pământul nostru străbun, românesc, de atâtea ori „frământat de lacrimi și de sânge", de vijeliile și învolburările vremurilor, prin tot ce a scris, Grigore Vieru a considerat limba noastră, acea limbă sfântă, care „leagă, prin sânge, pământul de popor".

Citind și ascultând versurile poeziei „Limba noastră cea română" sau cele din „În limba ta", parcă auzi, din depărtări venind, glas de înger, într-un cântec de privighetoare, înălțându-se în puritatea lacrimii înmugurind cuvintele curate ale Patriei Eterne și ale Limbii noastre strămoșești, cunoscute românului „De la Nistru pân'la Tisa".

Poezia lui Grigore Vieru a făcut și face parte din rezistența Basarabiei - o Basarabie aflată, de la 1812 încoace (cu excepția celor 22 de ani de unire cu România, din anul 1918 până în 1940, când a fost, din nou, anexată de ruși), sub cedare, acaparare, rapt, înstrăinare, din vremurile acelea descrise și de Dumitru Matcovschi, când „lacrima scăpată în priviri/ Pe loc și arestată/ Și dusă-n ocnă la Sibir,/

Acolo-n friguroasa zare".

Dacă noi, românii de dincoace de Prut, învățam, sub dominația bolșevică a URSS, de după 23 august 1944, „limba rusă cântând", ei, basarabenii, frații noștri de dincolo de Prut, învățau limba strămoșească plângând, iar Grigore Vieru îl citea pe Eminescu doar prin crăpătura unei bănci de la facultate! „Cea mai limpede conștiință a Basarabiei", cel pe care „Dumnezeu l-a sărutat pe suflet" - cum se exprima poetul Nicolae Dabija -, poet al unui neam, încrezător că avem „o singură limbă și un singur mormânt, „la Putna lui Ștefan cel Mare", prin versurile Leonidei Lari, Grigore Vieru „nu doar a scris în Limba Română, ci a trăit în Limba Română".

Poate că poezia „Limba noastră cea română" este tocmai un ecou al suferințelor acelor vremuri: „Sărut vatra și-al ei nume/ Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei ființă/ Și-a ei rodnică țărână/ Ce-a născut în suferință/ Limba noastră cea română.// Pre pământ străvechi și magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română."

Cu acest gând înfrățitor pentru toți românii, cel al Limbii, ni se adresa Grigore Vieru de dincolo de apa-graniță sub sârmă ghimpată: „Dragi frați de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot și prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut". Ne scria de dincolo de apa despărțitoare, cu toate opreliștile puse în calea fraților noștri, cu toată ura sovietică, ne scria în limba românească, strămoșească, luminând acea zare a începuturilor, parcă urcând, odată cu nădejdea, dealul viitorului neamului românesc, cu acea încredere venind din tainele adâncului.

Rouă în potirul Domnului, revărsare parcă din gât de vioară pe fruntea liniștii, curg, ca o miere binefăcătoare, versurile din poezia „În limba ta": „În aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi,/Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/Ți-e dor de mama,/Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./Și doar în limba ta/Poți râde singur,/Și doar în limba ta/Te poți opri din plâns.// Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde,/Când nu poți mângâia/Și nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în față,/Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."

O poezie ca un testament, amintindu-ne de cel al lui Ienăchiță Văcărescu, referitor la acea moștenire sacră privind „Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire", aducându-ne în memorie și poemul lui Alexei Mateevici - „Limba noastră."

Pentru „creșterea limbii" și „a patriei cinstire" a trăit, a scris, a suferit și Orfeul din Pererita, cu versul lui românesc, vers ce cântă ca o tânguire de flaut. Totul, printr-un mare sentiment de iubire, de patriotism și naționalism luminat, tradițional românesc. „Patriotismul - spunea Aleksandr Soljenițîn - este sentimentul de iubire, necesar și statornic, față de țară".

Cu fiecare poezie a lui Grigore Vieru, în față avem acel portret de Domn al Limbii, prin această „îndeletnicire vitală" care este scrisul în Limba română. Parcă toate cuvintele lui sunt învelite în parfum de tei, cu glas șoptit de floare, cu acea fascinație a exprimării lumii exterioare, fericit îmbinată cu lumea interioară.

Prutul, acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.

Sub aspectul lui fragil, de „trestie gânditoare", cuvântul limbii românești devine o puternică armă de apărare și de atac, cu o putere mai mare decât tunul. Ca luptător de linia întâi, el și-a pus în primejdie chiar existența sa fizică, aidoma lui Dumitru Matcovschi și a altor scriitori basarabeni care nu au pregetat să iasă cu pieptul gol pe baricadele limbii, culturii și tradițiilor românești" - scria Viorel Dinescu.

Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă dovada unei susțineri: „Bate un clopot/ Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce").

Apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească. Chiar și cartea pentru copii, apărută la Chișinău, în anul 1990, se numește „Frumoasă-i limba noastră" - preluând titlul uneia dintre poezii: „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag și cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune și cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar lua, știu bine,/ Din limba sfântă-a noastră".

Ne vom opri și la poezia „Comoara", din volumul „Hristos nu are nicio vină", pentru a invoca, din nou, acea putere de a cuceri a versurilor lui, în măreția luminii, a graiului nostru dulce: „În hramul graiului mă rog,/ Duminica și lunea,/ Avem o limbă și un loc,/ Suntem în rând cu lumea./ Săracă nu-i, nici mititea,/ Cu deal frumos și vale,/ Întregul cer încape-n ea/ Și-ntreaga noastră jale.//...// Aud al toamnei veșted glas/ Și vine bătrânețea./ Copiii mei, în ea vă las,/ Păziți-i frumusețea!/ Păziți al limbii sfânt poem,/ A ei mărgăritare,/ Căci mai de preț averi n-avem,/ Nici altă apărare".

Peste tot, în versurile lui Grigore Vieru se simte mărturisirea acelei iubiri, prin limbajul interiorității, față de cuvântul românesc, prin distincție, personalitate și farmec aparte. Cuvintele sunt culese de pe fruntea Neamului, scrise pe albul zăpezilor, pe chipul noptatic al lunii, pe iubirile dintâi, pe izvorul gâlgâind, lăsându-ni-le nouă moștenire sfântă.

Coloană a Infinitului ființei noastre naționale, Limba Română are nevoie de aceste cuvinte.

Garoafă roșie, de vorbe și de cântec, la Grigore Vieru, Limba românească pășește cu încălțări aurite prin dimineața de rouă a ierbii, ca o veșnicie a Neamului. Creând în graiul acestui popor, „un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată" (...), „limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii", cum scria Alexe

Mateevici în poemul „Limba noastră", Grigore Vieru, în frumosul Limbii române, se înclină în fața înaintemergătorilor care „făceau valul să cânte" și „puneau steaua să zboare". „Acolo unde-s `nalți stejari", Grigore Vieru a prețuit „comoara în adâncuri înfundată" a Neamului, Limba românească, „grai al pâinii", „șirag de piatră rară".

Luptător pentru idealul național, Poetul ne aduce, prin versurile lui, în rezistența memoriei, făclii vii ale trăirilor, prin preacuratul duh românesc. Citindu-i versurile, parcă auzi acea muzică a dăinuirii, a veșniciei românești.

Într-un interviu din februarie 2000, apărut în „Literatura și arta" din Chișinău, condusă de bunul său prieten, academicianul-poet Nicolae Dabija, Grigore Vieru spunea: „Am vrut să spun populației dintre Nistru și Prut că avem o limbă frumoasă - aceeași limbă pe care o au frații de peste Prut, că avem un alfabet străvechi, al nostru, iar nu împrumutat, că avem o tragică și tulburătoare istorie". Contaminat de dreptatea cuvântului și a cântecului românesc, în același număr al revistei amintite, Grigore Vieru spunea: „Cât Eminescu vom avea, atât de liberi vom fi, chiar dacă ne asuprește sârma ghimpată", amintind și de acea originală grevă a studenților, cerând nu vreo majorare a bursei, ci dreptul la Limba Română și la Istoria României". Să faci grevă pentru un „drept la Limba Română", drept cucerit de frații noștri, alături de grafia latină, de Tricolor și de Imnul de Stat!

Ilustră figură a culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.

Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost, fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.

Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Trei culori și-o singură ființă/ Românească", a fost, și rămâne prin creația lui, prin dragostea față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"!

(Comunicare rostită, la 18 iulie 2015, în plenul celei de-a XVIII-a ediții a „Zilelor Miron Cristea" de la Toplița)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval