Calea rugăciunii, descoperită de Diavol

Distribuie pe:

Povestea Părintele Paisie Aghioritul că era odată un monah care căzuse în multă nepurtare de grijă. Atât de mult se lenevise, încât până şi canonul său şi-l părăsise şi s-a întors în lume. S-a dus în locul său natal, acolo unde demonizaţii aleargau pentru a primi tămăduire de la Sfântul Gherasim. Pe când mergea să se închine şi el Sfântului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a întâlnit un demonizat, care i-a spus:

- Dacă ai şti ce ţii în mână! Ah, dacă ai şti, sărmane om, ce ţii în mână! Dacă ai şti cât mă arde această metanie a ta, iar tu o ţii din obişnuinţă, aşa de formă!

Monahul a încremenit. De la Dumnezeu a fost ca să-i vorbească acel demonizat. Atunci şi-a venit în fire. Luminat de Dumnezeu, a spus întru sine: „Ia te uită, cât de nepriceput sunt! Ţin în mâna mea cea mai puternică armă şi nu pot să lovesc niciun diavol. Şi nu numai că nu pot să lovesc, dar mă şi duce în robie acolo unde vrea el. Am păcătuit, Doamne Dumnezeul meu!"

Şi, în acea clipă s-a întors, căindu-se, spre mănăstirea sa, unde a pus început bun. Atât de mult a sporit în lucrarea Rugăciunii şi în petrecerea monahală, încât s-a făcut pildă multora. Pe acest stareţ

l-am apucat şi eu. Nu auzeai nimic din gura lui, decât „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Neîncetat se ruga. Îi spuneai ceva, iar el îţi răspundea cu două-trei cuvinte, după care limba lui se întorcea la rugăciune. Atât de mult se obişnuise cu ea, încât îl schimbase cu totul. Şi gândiţi-vă că vrednicia rugăciunii i-a descoperit-o diavolul - desigur, fără să vrea -, potrivit judecăţilor Celui Preaînalt.

Lasă un comentariu