În ale noastre „cetăţi gânditoare" - spunea poetul-academician Nicolae Dabija, fratele nostru de peste apa Prutului, „partea noastră de veşnicie este limba!". În această a noastră „patrie de pământ şi de cuvinte", „a vorbi despre limba română" - după Nichita Stănescu - „este ca o duminică", o sărbătoare a veşniciei pe pământul nostru „frământat de lacrimi şi de sânge". Mulţi au vrut să ne distrugă limba noastră, românească, limba sfântă, care leagă, „prin sânge, pământul de popor". Limba-i, într-adevăr, „partea noastră de veşnicie".
Limba-i „depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute", pe care „se întemeiază naţionalitatea" (G. Bariţiu); „forţa de coeziune a unui neam" (Ion Bianu); „cea mai scumpă ereditate" (T. Cipariu); „fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai îndepărtate ale trecutului nostru (…), cea mai scumpă moştenire a strămoşilor" (N. Iorga).
Luminând zarea începuturilor, venind parcă din taina adâncului, încă din acel secol al 17-lea răzbat până la noi cuvintele cărturarului-mitropolit al Moldovei, Dosoftei, cel care a promovat introducerea limbii române în Biserică, creator al poeziei culte româneşti: „Limbile să salte/ Cu cântece 'nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie,/ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul…".
Rouă în potirul Domnului, revărsare din gât de vioară, coborând pe pământul nostru-i scris acel Testament al lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire!". Pe fruntea Neamului scrisă, cu majuscule, „limba nefalsificată" - cum scria Adrian Păunescu -, este această „Coloană a Infinitului", a veşniciei coborând în straie de sărbătoare din „Mioriţa", când, de atâtea ori, din moarte înviate erau cuvintele.
Ca un vin vechi, ademenitor, sunt versurile lui George Sion, luminând ferestre de noapte într-un templu al aşteptărilor: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim //…// Limba, ţara, vorbe sfinte/ La strămoşi erau,/ Ei ar plânge în morminte,/ Când ne-ar asculta,/ Al lor geniu ne şopteşte/ Din mormânt mereu,/ O, vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!".
Răzbind din piatra adâncului, limba românească păşeşte desculţă prin roua ierbii dimineţii, să urce, apoi, în columne. Asta o dovedeşte şi Alexei Mateevici, preotul militar basarabean răpus de tifos, în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova, la doar 20 de ani, pe timpul luptelor de la Mărăşeşti, voluntar în Armata Română, convingător în marea lui dragoste pentru rostirea românească prin poemul extraordinar „Limba noastră", dovedind că, până
şi-n pământul adâncului e scris numele ei, al limbii româneşti: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste,/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mişcă vara;/ În rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara.//…// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii.//Dorul păcii şi-al luminii/ Ştie-n cântec să-l urzească,/ Fraţilor, vorbiţi cu fală/ Limba noastră, Românească.//…// Strângeţi piatra lucitoare,/ Ce din soare se aprinde,/ Şi-ţi avea în revărsare/ Un potop nou de cuvinte.// Nu veţi plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Şi-ţi vedea, cât îi de darnic/ Graiul ţării noastre dragă.// Răsări-va o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată."
Ardealul frământărilor istoriei, prin glasul lui Coşbuc, în vremuri triste îşi apăra „Graiul neamului": „Dar, nestrămutaţi, strămoşii/ Tot cu arma-n mâini au stat:/ Au văzut şi munţi de oase,/ Şi de sânge râuri roşii,/ Dar din ţara lor nu-i scoase/ Nici potop şi nici furtună./ Graiul lor, de voie bună,/ Nu l-au dat//…// Vor căta mereu duşmanii/ Graiului român pierzare;/ Dar să piară ei cu toţii:/ Nu l-am dat, şi nici nepoţii/ Nu-l vor da!".
Splendoare de limbă, precum cea din „Luceafărul" şi „Odă" (În metru antic), este acea închinăciune în faţa înaintemergătorilor evocaţi în „Epigonii" de Eminescu, Înaltul Domn al Poeziei şi al Limbii Române:
„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: / Cichindeal, gură de aur, / Mumulean, glas de durere, / Prale, firea cea întoarsă, / Daniil, cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, / Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, / Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.// Liră de argint, Sihleanu, Donici, cuib de-nţelepciune, // S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată, / S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. // Eliad zidea din visuri şi din basme seculare //…// Boliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă //…// L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă", „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită", „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne", „Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, / Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, / Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri…". Sunt poeţi care au făcut „icoană şi simbol" din acele „sânte firi vizionare / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare."
Unul dintre cei care punea „steaua să zboare", a fost şi Orfeul de peste Prut - Grigore Vieru -, prin poezia „În limba ta": „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ, / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta ţi-i dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns. // Iar când nu poţi / nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău cânt, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea, / Tot în limba ta." Un imn înălţător al lui Grigore Vieru este şi poezia „Limba noastră cea română": „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.//…// Pre pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română."
Considerându-ne, pe toţi, profund îndatoraţi limbii româneşti, poetul basarabean Petru Cărare exclama: „În vârf de cer făr' de prihană, / Ca neamul să te ţină minte, / Te-am pus spre a ne fi icoană / De-a pururi, scump şi sfânt părinte. // Cobori un pic din slăvi albastre, / Cu chipul tău să ne sfinţeşti pământul, / În faţa ta
şi-n faţa limbii noastre, / Eu azi te rog: ascultă-mi jurământul. // De-ar fi cumva-n moment de ceaţă / Să fiu lovit de-o soartă strâmbă, / Mai bine mut rămân o viaţă, / Decât lipsit de-a noastră limbă. // Cât timp în lumea zgomotoasă / Va fi suflare românească, / De-a pururi, sfântă şi frumoasă, / Să dăinuiască limba noastră. // Sortită-n veci de-a nu apune, / Cu-a sa rostire dulce şi măiastră, / Mereu sub soare, mândră să răsune, / Ca o cântare, vechea limbă-a noastră. // Deci crezul meu sub zarea-albastră, / O veşnicie să rămână: / Eu nu mă las de limba noastră, / De limba noastră, cea română!".
Despre „partea noastră de veşnicie", care-i limba, rostea îndemn pentru urmaşi şi Simion Bărnuţiu. „Nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat pentru pământul şi neamul nostru, ca să vi le lăsăm vouă, dimpreună cu limba noastră, ca şi cerul sub care ne-am născut: nu vă nemţiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii noastre!".
Sub veghea sfântă a Domnului Luminii şi al Îndurărilor, să-i spunem Limbii noastre Româneşti: „Bună dimineaţa, veşnicie!". E limba noastră! S-o preţuim ca pe „o comoară în adâncuri înfundată"! Ea e „graiul pâinii", „un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată".
Limba românească
Iar dacă la-nceput a fost cuvântul,
Cu zbor de îngeri să îl însoţească,
Chiar gândul să mi-1 poarte vântul
Prin limba noastră, veche, românească.
Iar dacă la-nceput a fost cuvântul,
Chiar munţii-nalţi învaţă să-1 grăiască,
La gât cu nuferi albi cât e înaltul,
Râzând în limba noastră, românească.
Şi dacă la-nceput a fost cuvântul
Prin zorile gătite să-nflorească,
Când bate-n inimi subpământul
În limba noastră, veche, românească.
Iar dacă la-nceput a fost cuvântul
Chemându-ne din geamuri, ne-ameţească
Mirosul merelor domneşti şi cântul
În limba noastră, veche, românească.
Lazăr Lădariu
