Însemnări de reporter - „E toamnă iar…"

Distribuie pe:

Fiecare toamnă ne mai adaugă, în mersul timpului, încă un an, încă un anotimp cu nostalgia şi amintirea vremurilor trecute. Toamna vine cu o lumină strălucitoare în nuanţele culorilor curcubeului care, în fiecare zi, se schimbă în galben auriu, culoare care se aşterne peste codri, câmpuri, dominând întreaga natură. Cerul pare mai înalt şi mai albastru-cenuşiu. E momentul plecării berzelor, al cocorilor, al rândunelelor spre alte zări, ale sudului, unde aşteaptă iarna şi sosirea unei noi primăveri când se întorc la cuiburile lor rămase pustii.

Toamna, anotimpul care goleşte pădurile de frunze, câmpurile de vegetaţie, de cântecul ciocârliei, al cucului, al păsărilor ce aşteaptă cu înfrigurare iarna, când totul intră în hibernare, în somnul lung din care le trezeşte soarele primăverii şi natura la viaţă. Pământul dezgheţat, scăpat din strânsoarea gerului, aşteaptă clipa solemnă a sosirii stolurilor păsărilor călătoare la cuiburile lor pe care le primenesc după dezordinea lăsată de iarnă trecută!

Şi noi, oamenii, trăim aceleaşi, clipe, aceleaşi transformări ca natura, ca vieţuitoarele pământului, neluând în seamă scurgerea timpului, a anilor, până într-o zi când trupul vlăguit, obosit nu ne mai ascultă comenzile, nu ne mai împlineşte dorinţele, că a sosit toamna şi pentru noi, că se apropie vremea plecării, precum cea a cocorilor, care mulţi dintre ei, nu se mai întorc din repetatul dus-întors spre alte zări mai calde.

Şi abia atunci înţelegem că anotimpurile, ani au trecut cu lucrurile şi faptele împreună cu noi, că le-am pierdut şi nu se vor mai repeta, că nu le vom recâştiga vreodată. Din păcate abia atunci realizăm ce preţ are o oră, o zi, o lună, un an scurse din viaţa noastră. Şi de-abia atunci înţelegem, aflăm ce preţ au zilele şi lucrurile trecute fără sens în goana după ceva ce nu valorează nici pe departe cât o clipă fericită trăită cu cei dragi, cu oamenii de lângă noi.

Abia atunci, când divinul septembrie, frunzele aurii ale toamnei cad spulberate de vânt, ne aducem aminte de cântecul privighetorii, al cucului pe care am fi fericiţi dacă îl vom asculta încă o dată în primăvara pe care o aşteptăm să o trăim sub povara toamnei care ne apasă.

Abia atunci, când noiembrie, cu ploile reci, ne întristează sufletul vom „auzi în gând" strigătul îndepărtat al gâştelor sălbatice ajunse la marginea orizontului, aşteptăm cu speranţă întoarcerea lor, care înseamnă sosirea altei primăveri, a unei alte clipe de fericire, a faptului că existăm indiferent de vârstă, de starea materială, că suntem în viaţă, care este cel mai de preţ dar pe care ni l-a dat Dumnezeu.

Lasă un comentariu