Am scris de-a lungul anilor despre molima ce s-a abătut peste așezările dintre Târnave, arătând jaful la drumul mare al căutătorilor de comori, iar când afirm lucrul acesta mă refer la acei samsari veniți de aiurea, care străbat satele, cumpărând la preț de nimic mobilier vechi, canapele, blidare înflorate, icoane pe sticlă și lemn, tablouri în ulei, rame, lăzi de zestre, ulcioare, unelte gospodărești și câte alte cele aparținătoare patrimoniului național, de mare valoare istorică.
Așa-ziși cunoscători le încarcă în zeci și sute de tiruri, care iau drumul străinătăților, toate cu aportul și sprijinul binevoitorilor, aflați în tagma direcțiilor de patrimoniu, acestea având rolul de „pus ștampila" la export.
De câțiva ani, uitat pe o margine de șanț din satul Senereuș, comuna Bălăușeri, zace un teasc uriaș de vechi unelte, cumpărat de cei de la Muzeul Satului din Sibiu, dar abandonat. Pe lângă această relicvă istorică, au trecut tot felul de politruci, unora li s-au oferit pită și sare, altora, diplome de buni mireni, dar niciunul nu a avut ochi să vadă o asemenea piesă de patrimoniu, cum se destramă odată cu casele și școlile părăsite aflate în prag de prăbușire.
Ne vindem istoria, ne vindem trecutul, ba chiar și sufletul. La sesizarea unor localnici, am fost la Seleușul Mare, comuna Daneș, unde există îngropat la propriu un monument ridicat în cinstea bătăliei de la Seleuș, ce a avut loc în luna ianuarie 1662, monument ridicat în memoria principelui Ioan Kemeny. Potrivit unor istorici, Ioan Kemeny (1607-1662) s-a aflat în slujba principelui Transilvaniei, Gabriele Bethlen, a urcat toate treptele unei cariere de excepție, de la paj la stegar, lucrător la cancelarie, oștean, comandant de cavalerie, căpitan al Cetății Făgărașului, comandant al vitejilor din Secuime, a ocupat funcții diplomatice pe timpul domniei lui Gabriel Bethlen, iar pe timpul domniei lui Rakoczi al II-lea a ocupat funcții militare. În timpul unei expediții militare din Polonia, este făcut prizonier de către tătari, dus în Crimeea, dar răscumpărat de către rude în anul 1659. În ultimii doi ani ai vieții, este numit principe al Transilvaniei (1660-1662), aflându-și sfârșitul pe câmpul de bătălie împotriva turcilor, luptă ce s-a dat la Seleuș.
Potrivit scriitorului pictor Ștefan J. Faiy, autorul unor „Memorii", o carte de o mare însemnătate, publicată de către Academia Ungară în anul 1856, redă, printre altele, corespondența purtată de principele Ioan Kemeny cu domnitorii celor trei principate române, descriind dorința de nesupunere în fața imperiului turcesc. Mai mult decât atât, „Ioan Kemeny este unul dintre principii și voievozii pământeni care au înfruntat «teroarea istoriei» (expresia îi aparține lui Mircea Eliade), apărând Transilvania de pericolul transformării ei în pașalâc turcesc". Din istoria Cetății sighișorene, aflăm că între anii 1658 -1622, la Sighișoara, se afla staționată o puternică oaste turcească, iar în anul 1622 are loc bătălia de la Seleușul Mare, unde își află sfârșitul Ioan Kemeny.
Am făcut o succintă prezentare pentru a reda contextul istoric al acestui monument, ridicat în aducerea aminte a acestei bătălii împotriva turcilor, având drept scop apărarea creștinismului, oprirea expansiunii imperiului turcesc în Transilvania.
Din păcate, acest turn a ajuns o ruină, o pată de rușine pe obrazul multor „aleși". În apropierea lui, a fost construită o hală de producție axată pe colectarea de plante medicinale, recent vândută ca depozit unuia care a transformat locul, dislocând dealul și construind o platformă imensă, unde să depoziteze pet-urile și deșeurile reciclabile luate „cu japca", în urma unui contract „paușal" de pe groapa de gunoi a Sighișoarei, având puncte de colectare clandestine în întreg municipiul. În prezent, lucrările abuzive sunt făcute cu știrea primarului comunei Daneș, Nicolae Mosora.
În nesăbuința lui, cel care a pus stăpânire pe acel amplasament a împins pământul dislocat din versantul dealului pe zeci de metri, acoperind în mare parte acest monument. Dacă nu se intervine energic și bine motivat, monumentul de la Seleuș va avea soarta multor altor vestigii istorice, rase, la propriu, de pe fața pământului, iar „poporul care își uită trecutul este condamnat să-l retrăiască". Avem nevoie de aceste vestigii istorice, care nu sunt altceva decât „pietre de hotar" ce stau mărturie luptelor duse de-a lungul veacurilor în apărarea creștinătății și neatârnării.
Din păcate, răsfoind lista de inventar cu privire la monumentele istorice din întreg județul Mureș, nu am regăsit acest turn, ceea ce face ca abuzurile să abunde întrucât un „ochi chior" a trecut cu vederea un astfel de monument.
