Practic, toate persoanele fizice din România cu un credit garantat cu o ipotecă vor putea cere băncii să preia bunul gajat pentru a stinge total creanţa. Legea nu face distincţie între tipurile de ipoteci imobiliare, astfel că se aplică atât în cazul caselor şi apartamentelor, cât şi în cel al terenurilor, intra sau extravilane, precum şi al clădirilor comerciale.
Debitorii ar putea fi tentaţi să renunţe la bunul ipotecat atunci când valoarea garanţiei este mai mică decât valoarea creditului, ceea ce bancherii numesc loan-to-value cu raport supraunitar. Mulţi dintre aceşti debitori au luat credite în valută, evenual în franci elveţieni, în perioada 2007-2008, când piaţa imobiliară era la apogeu. Altfel, dacă garanţiile sunt suficiente, debitorul poate încerca să vândă bunul ipotecat pe cont propriu şi să achite creditul din această sumă, chiar să mai rămână cu ceva după. Pentru a închide creanţa, debitorul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie persoană fizică, iar creditul să fie luat de la o instituţie de credit - aici intră băncile, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii acestor creanţe, deci firmele de recuperare creanţe -, iar bunul oferit în plată să fie ipotecat în favoarea băncii pentru creditul respectiv. Dacă debitorul a garantat creditul cu două sau mai multe bunuri ipotecare, atunci va trebui să le dea pe toate băncii. Debitorul declanşează procedura de dare în plată printr-o notificare transmisă creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, în care arată că vrea să stingă datoria prin predarea bunului ipotecat. Din acest moment se stinge dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor ipotecari sau personali, care sunt eliberaţi astfel de obligaţii. În această notificare trebuie să transmită detaliile privind bunul ipotecat şi împrumutul şi să stabilească două zile diferite în care banca trebuie să se prezinte la un notar public, ales şi plătit de debitor. Acolo se va încheia dreptul translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie faţă de creditor, inclusiv principalul, dobânzile şi penalităţile care izvorăsc din contractul de credit. Termenul stabilit pentru întâlnirea la notar nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare, iar în această perioadă sunt sistate toate plăţile către creditor, dar şi procedurile judiciare sau extrajudiciare existente. Cu alte cuvinte, sunt suspendate toate executările silite care au la bază acel împrumut. Cu cel puţin trei zile înainte de termenul evocat mai sus, părţile trebuie să transmită către notar informaţiile şi actele necesare actului de dare în plată. Creditorul are puţine şanse să se opună în mod real acestei proceduri. Un articol prevede că poate face contestaţie în termen de 10 zile de la primirea notificării, dacă notificarea nu a fost făcută cu respectarea prezentei legi. Dacă actele sunt în regulă şi procedura e respectată, banca nu are cum să nu accepte darea în plată. Dacă banca refuză să se prezinte în faţa notarului şi să semneze actele, atunci debitorul se poate adresa judecătoriei, care în termen de 10 zile trebuie să dea o hotărâre. În alte şapte zile trebuie să vină decizia instanţei de apel, un tribunal, în acest caz. În tot acest timp sunt suspendate plăţile către creditor. Dacă decizia e favorabilă debitorului, atunci instanţa va constata că s-a stins creanţa. Dacă nu, atunci procedura este anulată. În tot cazul, dacă se supune voluntar sau dacă este obligat de instanţă, creditorul nu va mai putea cere sume suplimentare de la debitor după încheierea dării în plată. Procedura se aplică inclusiv pentru contractele de credit în vigoare, ceea ce i-a determinat pe bancheri să reclame că încalcă Directiva 17 din 2014 a Uniunii Europene, care reglementează o procedură similară, dar posibilă doar pentru contractele încheiate începând cu martie 2016.
