„Mantaua Iancului"


Categorie: Editorial
|
02-02-2016
Nr: 21
|
Autor: LAZĂR LĂDARIU
|

Istoria regilor Daciei n-a luat sfârşit odată cu tăierea capului lui Decebal şi nici al Viteazului. Luându-şi titlul de «Împărat al Daciei», conform lui Hippolyte Desprez şi presei austriece a epocii, Horea visa să reunifice fostul regat de odinioară al lui Decebal, printr-o confruntare cu nobilimea maghiară locală şi cu principii greci ultramontani."

Sunt cuvintele de început, aşezate de Emil Lungeanu sub titlul „Sf. Giulgiu al moţilor, mantaua lui Avram Iancu", cuvinte ale prezentării cărţii lui Valentin Hossu-Longin, cel care ne aşază în faţă „Mantaua Iancului", carte apărută, în anul 2014, la Editura BETTA din Bucureşti, încununată, în luna aprilie 2015, de Fundaţia Culturală Magazin Istoric, cu premiul „Silviu Dragomir", acel istoric ardelean care ne-a lăsat moştenire monografia „Avram Iancu".

Prin „Mantaua Iancului", Valentin Hossu-Longin, urmaş al unor luptători moţi din Apuseni, reface un arc istoric de timp, apelând la filele mai puţin cunoscute ale evenimentelor trecutului glorios, dar atât de zbuciumat, trecut al acestui neam al românilor ardeleni, al moţului - „Crăişorul munţilor", comandant de oaste, la 24 de ani, în Cetatea de cremene a Apusenilor. Cartea este mărturia unui timp al represaliilor şi execuţiilor vremilor lui Horea „Rex Daciae", cu chipul imprimat pe o monedă, concurând-o pe cea austriacă, aducând, de fapt, astfel aminte de legendarul aur şi rege dacic. Arestat, vândut, ca de obicei, de trădători, „Rexul dacic" a fost judecat, „ca făcător de rele", şi tras pe roată, împreună cu Cloşca şi Crişan, sălbatică pedeapsă, prevăzută de codul penal terezian, în acel sumbru tablou, pe platoul cetăţii din Alba Iulia. Acolo, pe platoul „La furci", Vasile Nicula Ursu, zis Horea, Ioan Oargă, numit Cloşca, Marcu Giurgiu, soldat imperial, zis Crişan, care au ridicat flăcările răscoalei, au fost traşi pe roată, fiindu-le zdrobite oasele. Acolo au avut loc cumplitul supliciu, cruzimea care a făcut înconjurul Europei!

La Brad, acolo, în Ţara de Piatră, pe soclul monumentului, ridicat în memoria lor, stă scris: „Să nu uităm, români, că, pe trupurile lor frânte, stă aşezată temelia patriei întregite." „Fără Horea - scrie Emil Lungeanu în prefaţa amintită -, Iancu nu ar fi existat, cum, fără moţi, Apusenii ar fi fost doar piatră pe piatră şi atât, nu o cetate din cauza căreia s-a zguduit un imperiu!".

Os din os de moţi, la rândul lui, „Iancu s-a tras din cel tras pe roată." Osemintele lui se odihnesc aproape de gorunul lui Horea de la Ţebea şi lângă acea Biserică cu Tricolor „a mântuirii moţilor." Valentin Hossu-Longin, viţă de daci liberi, printr-o întoarcere în timp, în memoria vremii, ne aduce înaintea privirii ochilor un Iancu coborând, parcă, din „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului", de pe la 1860, carte a abrudeanului Alexandru Şterea Şuluţiu. Un Iancu al retragerilor şi preumblărilor, vreme de 20 de ani, prin munţii şi pădurile Apusenilor, ca „rege al munţilor", după dezamăgirile de la 1848-1849, după eşecul tratativelor cu „drăguţul de împărat." După hotărârea perfidă a Dietei de la Cluj, Iancu, pe atunci cancelist la Tabla Regească din Târgu-Mureş, era cel care exclama: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea!". Îmbrăcat în „cămaşa luptei şi a sacrificiului, aici, în Transilvania, numită de Maria Tereza „principatul nostru românesc", „în inima Iancului, Horea era mai mult decât un martir pentru cauza neamului său". El era simbolul luptei pentru un ţel măreţ. Pentru că protestase, la Câmpeni, Iancu a fost închis în temniţă, „pentru ofensă adusă stemei imperiale." „Pentru ce-i pusă Transilvania lângă Ungaria? N-ar trebui să fie deloc zugrăvită pe marca Austriei!" - a protestat Iancu. Dus la Alba Iulia, legat fedeleş, cu mâna la picior, un ofiţer îl brutalizează, îl leagă în lanţuri şi-l pălmuieşte! Într-un fel, este începutul prigoanei lui, prigoana celui lovit, şi de autorităţi, şi de soartă, urmărindu-se anihilarea lui. Este eliberat prin intervenţia lui Andrei Şaguna.

În anul 1852, după acel „râu al decepţiilor", Iancu refuzase decoraţiile şi onorurile împărăteşti. Nu se prezintă la întâlnirea cu împăratul Francisc Iosif I, aflat în vizită prin Transilvania, deoarece acesta nu şi-a respectat promisiunea privind drepturile moţilor asupra pădurilor. Pentru el, pentru moţi, împăratul era un mincinos! Un făţarnic.

Cronicar al „Mantalei Iancului", Valentin Hossu-Longin, consideră că, într-un fel, moartea, în anul 1872, a „Celui-de-sub Gorun", rege cu adevărat al Apusenilor, lasă o întrebare fără răspuns: ce s-a întâmplat în cei 20 de ani ai rătăcirilor prin păduri şi prin munţi, de la Abrud la Baia de Criş, acolo găsindu-şi liniştea şi refugiul? Moţii îl iubeau, unii îi sărutau mâna ca unui patriarh. Despre Iancu au scris memorialistul-avocat Francisc Hossu-Longin, care, în copilărie, l-a avut oaspete în casa părintească în cartea „Amintiri din viaţa mea", Silviu Dragomir, autorul monografiei „Avram Iancu", Bariţiu, Axente Sever, mulţi alţii. Istoricul Alexandru Papiu Ilarian s-a întâlnit cu „Crăişorul" la părintele Balint din Roşia, într-un moment în care Iancu „era lipsit de cele trebuincioase pentru traiul vieţii."

În această răscolire a epocilor mai îndepărtate, prin folosirea unor surse documentare, puţine câte sunt, ca într-o privire caleidoscopică, Valentin Hossu-Longin aşază o aură mitică, de legendă, cea a iubirii, admiraţiei şi respectului pentru un înaintemergător, uneori în imagini în faţa cărora te întrebi: adevăr sau legendă? Demnă de o teribilă secvenţă cinematografică actuală este acea întâmplare, cuprinsă în povestirea „Mantaua Iancului", care dă şi titlul cărţii. Într-un moment de rătăcire prin păduri şi prin munţi, într-o zi cu zăpadă, zăreşte o femeie urcând prin nămeţi, „cu braţele îndoite pe lângă trupul subţirel", trăgând după ea o sanie cu crenguţe, cu vreascuri pentru foc. Recunoscându-l, femeia i s-a adresat pe nume: „Iancule, Crăişorul nostru!". La care Iancu răspunde: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu e mort!". Abia atunci Iancu îşi dă seama că, în sanie, este un copilaş. Un licăr de speranţă. „O mână de om." Cu cuţitul taie o bucată din pulpana hainei lui lungi (mantaua) şi înveleşte cu ea pruncuţul. „Gest care vorbeşte, de la sine, mai cuprinzător decât orice biografie." O învăţătoare din Vidra cunoştea cele petrecute, ea fiind o strănepoată a femeii cu copilul.

Scriitorul patriot Valentin Hossu-Longin, în acea amintită întoarcere în timp, ne poartă de la Carpaţi, „coloana vertebrală a ţării", cu oameni cu rosturile noastre strămoşeşti de daci şi de geţi, de la Kogaion, muntele sfânt, cu cetăţi lângă cuibul de vulturi, din Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa, „coroana care dă măsura istorică a poporului român." Burebista, Decebal au sfinţit locurile cu nume dacice, apoi preluate şi numite de romani Apulum, Sacidava, Potaissa, Porolissum, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Sucidava, Buridava, Capidava etc. Copitele cailor invadatori şi acum se aud, reverberate prin timp, urmele lor fiind lăsate pe memoria pământului nostru, dovezi ale permanenţei acestui neam. Războaiele cu dacii, Columna de la Roma, dezvelită la 12 mai 113 d.H., în acea marmură rece, prezintă încleştările din anii 101-102 şi 105-106. O altă dovadă, lăsată pe veci moştenire, o constituie Monumentul Triumfal de la Adamclisi, alături de monumentele în piatră ale cetăţilor din Munţii Orăştiei, cu Sarmizegetusa Regia, sacra capitală a lui Decebal. Pe acea Columnă, Decebal, al cărui cap, după decapitarea lui, a fost dus la Roma, „impunătorul bărbat din cuibul vulturilor", Decebal apare de opt ori.

E destul de greu să te decizi la ce să te opreşti mai întâi, continuând lectura acestei cărţi. La „Geneza unui monument", la „Visul împăratului", la acel „Prometeu al dacilor" - Decebal, la „Porţile de Fier ale Transilvaniei", la „Tezaurul regal" al comorilor lui Decebal, ascunse sub cursul unui râu, la „istoria" vasului descoperit la Dealul Grădiştei, cu acel text-ştampilă: „Decebalus Per Scorilo", la „Traian Tibiscum" (Timişul de azi), la Longinus, generalul roman, la Hadrian Daicoviciu („Haşul", colaborator şi fiu al academicianului Constantin Daicoviciu), arheologul şi istoricul, „apărătorul celor două Sarmizegetuse (Sarmizegetusa Regia şi Ulpia Traiana). Şi tot îţi mai rămâne de parcurs „Dincolo de legenda descălecatului", „Vânătoarea regală", „Pe urmele lui Bogdan Vodă", „Să ne amintim de Blaj, domnule Eminescu", cel care, la 16 ani, ajuns pe Hulă, exclama: „Te salut, din inimă, Romă Mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!", „Fluviul numit unire", despre memorandiştii din epopeea Transilvaniei, despre Vasile Lucaciu („Leul din Sişeşti"), Ion Raţiu (cu spusa: „Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă!"), Vasile Goldiş, Al. Vaida Voievod, bărbaţi ai neamului, în acele „clipe cât secoli", când „ziua cea mare sosise."

Cartea lui Valentin Hossu-Longin nu-i o prezentare doar a Craiului Munţilor - Avram Iancu, ci o cuprindere transilvană, cu cele petrecute în acest spaţiu al istoriei reale. „Toţi marii scriitori ai României - scrie, pe coperta a patra, acad. D.R. Popescu - au văzut ce a văzut Eminescu Mihai: cum luna, când priveşte Ardealul, îşi ascunde, tristă, într-un nor de abur, într-un văl de ceaţă, galbena ei faţă!..."

Iubitor al Sfinţilor Neamului şi al Patriei, acolo unde „iarba taie ca securea", unde „în pământuri ard focuri vii", iar peşterile „sunt catedrale cu potire de zăpadă", prin „Mantaua Iancului", Valentin Hossu-Longin întreprinde un nou demers istoriografic, transformat într-o Golgotă a Iancului. Viaţa zbuciumată şi moartea tristă, într-o mare singurătate, ale Iancului, noi, românii, trebuie să le îmbrăcăm, veşnic, cu steagul naţional! Un puzzle, imagini caleidoscopice, cuprinse şi scrise cu har, cu dăruire şi talent, o pledoarie pentru aflarea adevărului, pentru repunerea în drepturi a paginii de istorie naţională!

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval