Punctuaţie şi ortografie (III)

Distribuie pe:

Punctul este semnul grafic frecvent folosit, marcând pauza care se realizează la sfârşitul unor fraze, dar şi a unor propoziţii independente.

În exemplul: „De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul trebuie să o primească şi pe Ana şi că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea."

Punctul (.) s-a folosit la sfârşitul unei fraze enunţiative propriu-zise.

Despre rolul virgulei, vom aminti într-o altă tabletă.

După un enunţ cu un singur predicat - propoziţie independentă, dar plină de semnificaţii pentru finalul romanului Ion de Liviu Rebreanu (din care am extras şi fragmentul anterior), se foloseşte punctul. „Apoi Pădurea - Domnească înghite uruitul trăsurii vâltorindu-l în ecouri zgomotoase."

Învăţătorul Herdelea pleca din Pripas, după pensionare.

Punctul are şi valoare stilistică, când scriitorii întrerup propoziţiile frazei (fragmentând fraza). În felul acesta, se accentuează nuanţa de independenţă a fiecărui enunţ: „Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el". (Ion Barbu, Oul dogmatic)

În stilul narativ, punctul apare şi înaintea cuvântului şi (şi narativ, deci nu conjuncţie coordnatoare copulativă).

„Dar unu-i împăratul Roş. Şi toată împărăţia îi cade la picioare." (după Ion Creangă - Povestea lui Harap Alb)

Într-o comunicare precipitată, deseori eliptică, punctul se utilizează după câte un cuvânt, care deseori echivalează, pe plan semantic, cu o întreagă propoziţie. „Pamfil. Garantat. Filofteia. Primesc". (Ion Băieşu, Crimă pe palier). E de fapt o înţelegere între personaje, pentru a primi un mic comision, ca, apoi, să devină un martor. Pe noi ne interesează cele două replici, după care s-a folosit punctul Garantat. (Lichiorul de anason, ce urma să-l primească femeia de serviciu, era garantat). Filofteia mai primise lichior de anason şi deci era de acord cu propunerea lui Pamfil.

Ca semn de punctuaţie, folosim punctul şi după o frază mai amplă, care conţine o propoziţie având valoare interogativă: „S-a apropiat dorind să-l întrebe dacă e în stare, aşa mic cum e, să poarte un cârd de oi." (după Mihail Sadoveanu) într-un plan al relaţiei dintre vorbirea indirectă şi vorbirea directă, textul cuprinde şi un enunţ interogativ: „… eşti în stare să porţi un cârd de oi?"

Punctul (.) este folosit ca semn ortografic în abrevieri: O.N.U.; ind. (indicativ). De obicei, lucrările tipărite conţin şi o listă de abrevieri.

Nu se foloseşte punctul în prescurtările simbolurilor chimice (O, H) precum şi a punctelor cardinale (N, S, E, V) fiind o enumerare, am folosit virgula.

Ca semn de punctuaţie, punctul nu se foloseşte după titlurile de cărţi, după formulele de adresare (după aceste formule de adresare se foloseşte sau virgula, sau semnul exclamării).

În DEX (p. 870) forma rotundă a punctului este asemănată cu o înţepătură de ac. Dar ce importanţă are o astfel de „înţepătură" în comunicare!

Ca semn grafic (semn diacritic) dă unei litere a alfabetului o valoare specială: i, j. În expresia „a pune punctul pe i" (un punct, semn diacritic) înseamnă a preciza ce este esenţial într-o problemă, într-o discuţie, în formularea unei opinii. Cuvântul punct intră în foarte multe expresii, dar sensurile se îndepărtează de la explicaţia pe care am oferit-o la începutul tabletei. Ca semn de punctuaţie, intră în alte situaţii ce vizează explicaţii de ordin gramatical: două puncte, punct şi virgulă, punctele de suspensie sau puncte-puncte.

Lasă un comentariu