Aparent, poetul a fost un dezmierdat al posterităţii, consemnează în Colaje Mircea Zaciu. Aparent doar, căci, în realitate, argumentează universitarul clujean, Coşbuc e afirmat sentenţios, „scos periodic din uitare cu prilejuri comemorative", prin etichete convenţionale sau exegeze grăbite. Opera poetului aşteaptă o nouă lectură prin care să-i înţelegem şi să-i simţim intenţionalitatea, înlăturând „tirania clişeelor" sau abordările sofistice. Un asemenea demers, al decenţei critice, şi tocmai prin aceasta al profuzimilor, propune Lucian Valea în volumul Coşbuc în căutarea universului liric: Mărturisim că n-am scris un singur rând seduşi de goana după senzaţionalul critic şi că n-am urmărit nimic altceva decât creionarea unui profil modern al poeziei coşbuciene, aşa cum ea însăşi ni l-a sugerat, după repetate lecturi. Profil care să permită cititorului, modern şi el, să-şi depăşească apatia şi prejudecăţile.
Este invocat, aşadar, cititorul modern care să descopere opera coşbuciană în întregul ei, la fel profilul spiritual şi intelectual al scriitorului, bine iniţiat în literatura clasică latină şi greacă, dar şi în cea germană şi română, având „o pasiune de savant în special pentru mitologie, precum şi pentru problemele de limbă. E interesat de „psihologia popoarelor", o disciplină nouă în epoca sa, producând el însuşi comentarii asupra mentalităţilor poporului român prin intermediul unor proverbe ori al diverselor sărbători, obiceiuri şi superstiţii". (v. Petru Poantă, Opera lui George Coşbuc).
În anul primirii în Academia Română, 1900, George Coşbuc era apreciat pentru erudiţia sa, fiind considerat în mediul academic drept omul „învăţat", după cum reiese din mărturiile contemporanilor despre curiozitatea intelectuală a scriitorului. Când tălmăceşte din sanscrită Sacontala este socotit, în traduceri, un virtuoz al condeiului, atribut extins şi asupra paginilor sale de publicistică. Acelaşi spirit cultivat se manifestă în colajul publicistic din 1903, Dintr-ale neamului nostru, ce se deschide cu prezentarea Cântecului zorilor , în tiparul însemnării de călătorie asupra unei secvenţe de cotidian cu acorduri cosmice. Aflat într-un sat românesc (nu i se menţionează numele), în casa unui învăţător, scriitorul trăieşte emoţia derulării poeziei şi religiozităţii unui obicei de înmormântare prin Cântecul zorilor, unic ca „fond şi formă", impresionant prin „misticismul vorbelor sale, prin concepţia ciudată a lui". Coşbuc încadrează accentele tragice din melodia plângătoare în vibraţia luminii din răsăritul unei noi zile (cerul abia începuse, la răsărit, să se facă alb), sugerând ambivalenţa viaţă-moarte; numind, de fapt, Cântecul zorilor, în finalul însemnărilor, un memento mori. Martorul descrie Cântecul, „nespus de jalnic", simbioză a tonurilor elegiace cu cele de bocet şi colindă, detaliind, apoi, pe ideea exegezei şi a răspândirii ceremonialului, dar şi a mizanscenei. Textul Cântecului e interpretat alternativ de două coruri, fiecare cu nouă bocitoare, amintind de corul vechiului teatru grecesc şi cuprinzând în „plângere" topografia locului, dealul şi valea. Este de apreciat felul în care Coşbuc descoperă valorile literare ale obiceiului, simţind fără-de-oprirea acestuia (să trăiască de-a pururi între noi) în frumuseţea lui poetică. Din strofele şi antistrofele cântate reţine, ilustrând densitatea lirică a textului: „Unde-aţi zăbovit, de n-aţi înflorit şi astă-dimineaţă ca ieri dimineaţă" sau „vidră lătrătoare, negru şoimuleţ, vine marea mare, vine în tulburare, toată lumea-nspăimântând…" Percepţia lui Coşbuc asupra valorii integratoare a Cântecului zorilor şi a perenităţii lui se verifică, în timp, prin cercetări reprezentative asupra producţiilor folclorice. În Folclor literar românesc, autorii numesc Cântecul zorilor piesa cu cea mai mare capacitate de conservare din suita ceremonială a înmormântării, o litanie, ce diminuează tragismul despărţirii dalbulu pribeag de lumea luminată. George Coşbuc simte în Cântecul zorilor plânsul liniştit („dus aşa de dulce şi liniştit în plângere"), deosebindu-se de bocetul care de multe ori e „furios" în exprimarea durerii; de asemenea ceea ce vor accentua cercetătorii de mai târziu, frumuseţea echilibrată a poemului, amintind de „construcţiile clasice".
Erudiţia şi puterea intuitivă coşbuciană apar şi în alte pagini de publicistică: Legendele mănăstirilor noastre, Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix, Legea din bătrâni, Naşterea proverbiilor, Descântecul, Colindele noastre, Pentru limba românească, Un capitol din demonologia poporului român, Baladele poporale.
