„Frigul visului" de Valentin Marica

Distribuie pe:

Cartea reunește poeme din manuscrise de ultima oră, cu „poeme mai de demult", rescrise „în ore de îngândurare". Prin refacerea traseelor de viață, în firești aduceri-aminte, urmăm periplul poetului în „căutarea Sensului". Poetul mărturisește: „Caut, prin vers, dorindu-l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor, mărimea lui Dumnezeu". Născută din „harfa trupului străpuns", poetul dorește ca această carte să-i fie ca „o cămașă" pe care să o îmbrace într-o noapte a Învierii, „în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul."

Titlul volumului relevă metaforic aspirația permanentă de a rămâne în grația divină, ceea ce presupune „să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci înfrigurat." (...) Cerul, Dumnezeu, Fecioara (Preacurata Maria), Crucea, Iisus (Mirele), Îngerul, metanie, rugăciune, colind, dar și mal, frunză, apă, prin frecvența lor, devin cuvinte-cheie simbolizând cele două spații, terestru și transcendental, între care pendulează poetul, unul din „cei cu ochiul păsării în dreptul inimii". Un vers precum „Mă prinde de ochi infinitul" (In nuce) exprimă cu claritate aspirația poetului spre divinitate, de a depăși condiția frunzei, a ierbii și de a atinge cerul - „pasăre călătoare": „Numai eu și pasărea flămândă/ Mai stăm la marginea lumii-n osândă." Rând pe rând, poetul se autodefinește astfel: „Sunt vasul gol…" , „mă spăl în apa visului Preacuratei/ și sunt cumpănă… fără fântâni…" , „Sunt doar clipă…" , „Am deschis/ ușile împărătești ale unei margini de sat", „Țin sub braț liniștea de la ușa bisericii…"

Volumul se deschide cu poezia Rugăciune pe o carte, o adevărată artă poetică. Prin construcția discursului liric realizată prin frazare simetrică, ritmată și muzicală, asemenea unui colind, poetul își exprimă concepția despre poezie („litera"), care trebuie să fie „frunte", „mal", „mers", „seceră a lunii", „trup", „gândul fără vini,/ vești, văzduh și ape,/ lumină din lumini,/ vindecări de rane,/ sceptru de pământ,/laptele fierbinte/ din sân/ de hiacint."

O altă artă poetică exprimă neliniștile venind din așteptarea clipei creatoare și căutările cuvântului potrivit: „Poarta se deschide rar…/ Câte un cuvânt își schioapătă umbra./ În muțenia poetului,/ se leagănă vestea că va ploua curând./ Numai poetul/ își va dezveli umărul/ să-i crească iarbă pe stâncă."

Cartea se așează în permanenta nevoie de transcendență a poetului, susținută de nevoia de smerită spovedanie: „Vreau să-ți țin, Doamne, lacrima de sânge/ sub cămașă./ Ți se cuvine răsufletul meu, /când văd cum se coace picătura de mir." (Piatra ungerii)

Însetat de absolut, precum Arghezi sau Vasile Voiculescu, Valentin Marica îl caută pe Dumnezeu și simțindu-se singur, îl invocă, îl interogheză: „Când ai vrut, Doamne, /să fiu eu pământ, / când veneam pe lume, / împărățeai cerul, Doamne, /celor făr' de nume/ și scriindu-le pe creștet, /nu ai mai văzut/ cum luam pământului/ loc de netemut,/ ochi de apă,/ zare, /aripă și mal, /ram ce nu se-ndoaie/ în adânc de mare?" (Rochia de apă). Interogațiile retorice nu doar justifică și potențează starea de rugă, ci sugerează și dorința de dialog: „Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!/ Altfel, cum să-i leg cuvântului rana,/încleștarea?" (Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!)

Maestru al jocului îmbinării cuvintelor în metafore inedite, irizante, poetul concentrează trăiri puternice, gânduri, zbateri, căutări „înfrigurate", experiențe de viață, dramatice uneori. Sclipirile estetice ale textului poetic impresionează și surprind în egală măsură: „Numai Îngerul îmi spune/ cum să calc iasca din freamătul crucii./ Numai Îngerul îmi spune/ că apa/ ce curge printre sălcii/ e vecernie,/ luciul ce apasă umărul…/Numai Îngerul îmi spune /că îmbătrânește ochiul/într-o linie albă…,/că se vor înveseli gurile/ce-au atins iarba în pustiu." (Frigul visului) Între procedeele stilistice menționăm și repetiția sintactică sau esențializarea discursului poetic în propoziții eliptice de predicat sau tehnica laitmotivului întâlnită, spre exemplu, în Jocul de-a urcatul muntelui sau Rochia ta de apă, conferindu-i poeziei tonalitate psalmică: „Rochia ta e din apă,/ din aer;/ rochia ta e din vaier./ Rochia ta e din frig,/ e greșeală;/ rochia ta e frică de boală./ Rochia ta e din trup,/ e nesfârșitul,/ ochiul de fereastră,/ hulitul./ Rochia ta e din soartă;/ e apa pe care o tai,/ o parte să curgă/ în mine,/ o parte din rai."

Registrul semantic al liricii lui Valentin Marica este profund religios. Cuvintele, purtând în sine taina sacrului, au valoare de logos; devin simboluri ale pendulării între pământ și cer, între real și ireal, între concret și metafizic, între profan și sacru: iarba („cruce de iarbă", „rănile ierbii", „marmura ierbii", pașii ierbii", „iarba surâsului", „clopot de iarbă"), frunza („iluzia frunzei de a fi pasăre"), mărul, motiv biblic, amintindu-ne și de refrenul colindelor „flori dalbe de măr" („mărul ochiului", „măr în deșert", „ploi de mere"), șarpele („somnul șarpelui"), crucea („cruce de iarbă", „cruce de lut", „cruce veche, mână din lemn de măslin"), fântâna, apa, râul, malul, sarea, gândul („tremurul gândului", „bob de gând"), ochiul, pasărea, zborul, cuvântul.

Frigul visului „e deopotrivă rugă și spovedanie, e o carte a smereniei și invocației psalmice, întru Lauda Celui de Sus", cum apreciază scriitorul Nicolae Băciuț, Valentin Marica fiind și aici, ca și în celelalte volume, cum consemnează Dumitru Munteanu, „discret, metafizic, suprarealist (uneori), blagian, însingurat, aspirând (mereu) la o stare de transcendență, preocupat de eternele probleme primordiale, situându-se în poezia sa (și nu numai) la limita dintre laic și mistic, sorbindu-și seva (poetică), cu precădere, din valorile moralei creștine."

Lasă un comentariu