Scriam într-un articol anterior că profesorul este un factotum în educaţia elevului. Aşa gândind, schimbarea sistemului de învăţământ trebuie să înceapă cu ridicarea competenţei educative a profesorului. Viaţa a dovedit că pentru a forma tineri bine pregătiţi, trebuie să ai un corp profesoral bine pregătit, responsabil, motivat şi caritabil. Pe lângă aspectul esenţial al noţiunii de profesor, acela al competenţei şi măiestriei educative, este greu să nu semnalăm zestrea carismatică, căldura sufletească, participarea afectivă în actul instructiv-educativ cât şi protector al sensibilităţilor specifice copilăriei şi adolescenţei. Însuşi conceptul de profesor implică noţiunea de model intelectual şi moral, capabil să comunice, să convingă, să atragă, să fie un generator de pasiuni, dorinţe şi curiozităţi.
Fiecare dintre noi ne amintim de cel puţin unul sau mai mulţi profesori pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor de şcoală, care au impus admiraţie şi respect prin arta argumentaţiei, civilizaţia rostirii şi ţinuta impecabilă. Lumea zilelor noastre nu se mai apleacă, din păcate, asupra caracteristicilor categoriei de dascăl cu interesul de odinioară cu toate că, şi astăzi, sunt multe familii interesate de educaţia copiilor lor.
Reiterez ideea conform căreia schimbarea sistemului de învăţământ trebuie să înceapă cu profesorul, care în prezent, în multe cazuri, nu mai are autoritate nici în faţa clasei şi nici în societate. Statutul acestuia este cu adevărat trist. În unanimitate se recunoaşte că sistemul de învăţământ de la noi este în „cădere liberă". Este o mare diversitatea de păreri privind cauzele acestui eşec. Mulţi dau vina pe profesori, susţinând că aceştia nu ar avea competenţa educativă necesară. Alţii, dimpotrivă, îi învinuiesc pe părinţi, care lasă formarea copiilor în grija exclusivă a şcolii, uitând faptul că oricât de competent şi bine intenţionat ar fi cel din spatele catedrei, nu-i poate substitui pe părinţi. Printre cauzele eşecului sistemului de învăţământ sunt menţionate şi programele şcolare greoaie şi haotice, slaba finanţare a sistemului şi a cadrelor didactice, politizarea sistemului şi multe, multe altele.
Redobândirea autorităţii cadrelor didactice, respectul şi consideraţia din partea elevilor, dar şi a părinţilor s-ar datora în mare parte competenţei educative a acestora. În acest sens, selectarea şi evaluarea cadrelor didactice trebuie să se numere printre principalele strategii de înnoire a învăţământului românesc.
Formarea viitorilor profesori ar fi bine să înceapă încă de pe băncile facultăţilor prin aplicarea unor teste succesive, care să depisteze atât realele valori didactice, cât şi structura psihică a viitorului dascăl, cu scopul obţinerii de garanţii suficiente pentru practicarea acestei profesiuni nobile, dar plină de responsabilităţi.
Profesorul titular este, în unele cazuri, o persoană impusă şcolii de către Inspectoratul şcolar, a cărei competenţă de multe ori este acoperită de hârtii şi influenţe. Sunt voci care susţin că titulatura pe post nu s-ar mai potrivi cu piaţa muncii.
În acest sens, se propune ca selectarea şi evaluarea cadrelor didactice să se facă în interiorul instituţiei, în urma examenului organizat de către şcoală. Aceasta va lua în considerare, în selecţia profesorilor, rezultatul examenului naţional de titularizare, rezultatul concursului organizat în şcoală, interviul susţinut de profesor, cât şi opiniile părinţilor. Cu siguranţă că atât şcoala, cât şi părinţii sunt interesaţi în alegerea celui mai bun, celui mai competent profesor care va munci în şcoală ca orice alt angajat. Concursurile organizate de şcoală pentru ocuparea posturilor ar avea drept consecinţă desfiinţarea titulaturii pe post şi, implicit, şi pe cea a transferurilor. În această situaţie, rolul directorului în şcoală ar fi acela de manager, interesat, împreună cu părinţii elevilor, de bunul mers al şcolii. Se va aprecia progresul elevilor în două momente diferite ale evaluării naţionale de progres, aducându-se, pe baza celor constatate, corecturile necesare sistemului. Întreaga activitate a profesorului va trebui să stea în atenţia directorului care, atât prin inspecţii efectuate la clase, cât şi prin discuţii purtate cu elevii şi părinţii acestora, va evalua activitatea profesorului.
Se cunoaşte că investiţia în învăţământ, atât materială cât şi umană, este, neîndoielnic, cea mai ieftină şi rentabilă strategie a dezvoltării economice şi sociale a ţării.
