O întrebare revine mereu pe… buzele românilor (din multe altele, evident): „de ce nu avem drumuri şi autostrăzi la nivelul ţărilor din UE?" Răspunsul? „Nu prea sunt bani la buget." Am crede acest răspuns, venit, adeseori, dinspre autorităţi, dacă, chiar procurorii DNA (şi nu numai) nu ne-ar dezvălui, zilnic, câte „hoţii" (matrapazlâcuri) nu au loc prin ţara asta! Şi, ca să dăm doar un exemplu, citeam, bunăoară, într-un ziar central că „CNADNR dă o gaură de 350 milioane de euro la bugetul de stat." Cum a fost posibil? Prin mimatul prostiei şi indolenţei. Mai concret. Începând din ultima zi a anului trecut, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România s-a lăsat, cu bună ştiinţă, absolut descoperită în faţa unei perspective catastrofale pentru bugetul de stat: pierderea a peste 350.000.000 euro, din pricina unui gol premeditat de reprezentare juridică la arbitrajele în care Compania este parte. Or, pentru orice om de bună-credinţă este imposibil de înţeles cum de o autoritate contractantă decide să se lase fără asistenţă juridică de specialitate în dosare arbitrale cu mize de multe sute de milioane de euro? Oare, prin faptul că niciuna dintre instituţiile statului nu a curmat jaful de la Companie nu ne arată că de această mină de aur se bucură nu doar şefii CNADNR, ci toţi cei care, de la nivel decizional în stat, chiar şi prin neimplicare, tolerează jefuirea banului public? Este doar o întrebare…
Dar nu doar la CNADNR se petrec lucruri „necurate", ci cam peste tot acolo unde se jonglează cu banul public, cu bogăţiile (aflate doar „pe hârtie") acestei ţări. Bunăoară, aşa cum s-au făcut, Retrocedările au constituit - în opinia multor analişti şi comentatori - cea mai mare afacere de corupţie din istoria României de la fanarioţi încoace. Ele vizând nu doar o anumită zonă geografică, ci aproape întreaga ţară, afacere ticăloasă în timpul căreia au fost până şi „inventaţi" oameni şi… proprietari morţi!
Apoi, de Privatizarea activelor economice au profitat nu proprietarii de drept ale acestora (cei care le-au construit şi muncit în cadrul lor), ci vânzătorii lor, guvernanţii care s-au succedat la putere.
Şi a mai fost „la mijloc" un factor care a generat sărăcia românilor: Incompetenţa. În România, toate guvernele care s-au perindat la conducerea ţării - în urma celor 7-8 cicluri electorale de până acum - fie ele de stânga sau de dreapta - au avut un numitor comun: incompetenţa. Un exemplu. Nu datorită incompetenţei, prin introducerea, la un moment dat, a impozitului forfetar şi creşterea sufocantă a fiscalităţii, fosta guvernare „de dreapta" a PDL (acum, „topit" în noul PNL) s-au falimentat 20.000 de IMM-uri într-un singur an?
Or, cu referire la incompetenţă, s-a spus, nu o dată, că „statul e cel mai prost administrator." Formulă apreciată de unii economişti de marcă drept o mască a devalizării, paravanul pentru transferarea către privaţi (mai ales, companii şi firme străine) a arhivelor de stat performante. În realitate, în ultimii 25-26 de ani, România - prin politicienii săi - a urmat politicile de „adaptare" a economiei sale la piaţa europeană, soldate cu renunţarea masivă la producţie industrială proprie şi abandonarea oricărui efort de planificare strategică a dezvoltării sale prin utilizarea resurselor proprii în economia naţională. Dar aceeaşi nepricepere a făcut ca absorbţia fondurilor europene puse la dispoziţia României să rămână descurajantă, să-l facă pe Jeffrey Franks, fostul şef al misiunii FMI în România, să declare, la un moment dat: „Trebuie să punem banii europeni «la lucru» ca una dintre sursele de creştere cele mai puternice." În realitate, unde au ajuns banii europeni? Ne spun, printre altele, şi procurorii DNA. Dar, vom afla, probabil, în viitorul apropiat, şi ce sume uriaşe au fost „depozitate" prin… bănci străine!
Întrebare: oare, de ce au avut parte românii în tot acest răstimp? Răspunsul este simplu: de promisiuni, sondaje comandate cu bani grei, atacuri sub centură, de demagogie cât cuprinde, oportunism, alianţe electorale conjuncturale şi cu un UDMR, mereu la guvernare. Doar politicienii au prosperat, unii ajungând în topul celor mai bogaţi români.
Aşa s-a ajuns ca, în România, să se înregistreze o stratificare socială incredibilă: la un pol, o minoritate putred de bogată, iar la celălalt, majoritatea populaţiei sărăcită. Cât despre aşa-zisa „avere a statului", cândva, fostul Guvern Ponta, ne spunea că ar fi vorba - la finele lunii septembrie 2012 - de active în valoare de 806 miliarde de lei (echivalentul a circa 185 miliarde de euro), din care vreo 600 sunt active nefinanciare (terenuri, clădiri, stocuri de materii prime şi materiale ale instituţiilor publice şi locale), iar puţin peste 200 de milioane de euro sunt active financiare (disponibilităţi, creanţe şi companii de stat sau private). E mult, e puţin? Întrebarea este: dacă asta era „averea" la finele lunii septembrie 2012, cât o mai fi rămas, acum, în 2016, din ea? Poate, vom afla, la un moment dat: şi o vom face publică! De ce? Pentru că mafia a „lucrat", a acţionat, în continuare, nestingherită!
Da, pentru că, din păcate, politica la noi s-a ocupat (se ocupă, încă!) aproape exclusiv de interesele proprii ale baronilor puterii, deveniţi, fără teamă, baronii hoţiei. Iar acest sistem al celor îmbogăţiţi peste orice măsură s-a instalat şi decide soarta a milioane de români care mai cred în libertate şi democraţie.
Drept care, să nu uităm că aceştia (reprezentanţii lor) ne vor cere şi în viitorul apropiat voturile. Să deschidem, deci, bine ochii înainte de a vota, deoarece toţi cei care ne-au minţit cu neruşinare în ultimii ani, o vor face şi în viitor.
Dea Domnul să greşim!
