PERSONALITĂŢI MILITARE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ (I)

Distribuie pe:

Academia Română s-a bucurat de-a lungul existenţei sale de sprijinul material şi spiritual, precum şi de colaborare ştiinţifică a unui număr însemnat de ofiţeri şi generali din cadrele active ale armatei române.

Apreciată corespunzător contribuţiei aduse la întărirea potenţialului de apărare al ţării sau la comada unor mari unităţi pe câmpul de luptă, precum şi la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti, Academia Română a oferit acestor ofiţeri şi generali cununa supremei consacrări, primindu-i în rândurile membrilor săi - „de onoare" sau „onorari", „activi" şi „corespondenţi".

Anton Răzeşul consemna în studiul „Academia Română şi apărarea naţională", publicat în „România militară" nr. 2-3/1941: „Academia Română deşi nu are în structura sa originală o secţie militară, recunoscând însă rolul armatei în viaţa neamului, a chemat în sânul ei la colaborare constructivă intelectuali distinşi din cadrul oştirii, pentru a cerceta trecutul şi dezvoltarea pe calea culturii şi spiritului militar înaintea destinului nostru istoric şi naţional".

 

ŞTEFAN FĂLCOIANU (1835-1905)

În şedinţa din 13 septembrie 1876, întrunind 10 voturi din totalul de 12, locotenent-colonelul (ulterior general) Ştefan Fălcoianu era desemnat membru activ al Academiei Române, în cadrul Secţiei ştiinţifice. În urmă cu exact un an, generalul George Adrian fusese ales ca membru de onoare al aceluiaşi forum.

Studii militare la Bucureşti (Şcoala Militară de Ofiţeri) şi la Paris (Şcoala Imperială de Aplicaţii de Stat Major). S-a specializat pe lângă Statul Major al Armatei Franceze şi în cadrul Şcolii Politehnice din Paris.

Ştefan Fălcoianu fusese, rând pe rând, şef al Statului Major al Armatei de operaţii române în timpul Războiului de Independenţă, ministru de Război (1884-1886), comandant al Şcolii Superioare de Război (1889-1892) şi şef al Marelui Stat Major (1892-1894), a elaborat o serie de lucrări cu tematică militară, între care una remarcabilă: „Istoria Războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc", publicată în anul 1885. Începând din 1882, şi până spre sfârşitul vieţii, a fost ales în mod repetat vicepreşedinte al Secţiei ştiinţifice a Academiei Române. Între 1886-1888 şi 1898-1899 i s-a oferit fotoliul de vicepreşedinte al supremei instituţii de ştiinţă şi cultură din România. În mai mulţi ani a fost ales ca membru al comisiei pentru acordarea premiilor Academiei Române. A întocmit şi prezentat, în şedinţele plenare, numeroase referate pe marginea unor tipărituri şi manuscrise. A încetat din viaţă la 22 ianuarie 1905. O bucată de timp, oştirea nu a mai avut reprezentant în înaltul forum ştiinţific. În sesiunea generală a Academiei din 11 aprilie 1905, nu a admis candidatura de membru titular a generalului C. I. Brătianu, care era ales ca membru corespondent încă din 10 aprilie 1899. C. I. Brătianu a adresat o scrisoare dr. C-tin I. Istrati, la 15 aprilie 1905, cu următorul conţinut : „Albit în slujba ţării mele ca ostaş, nu pot decât, cel mult a regreta că docta corporaţiune Academică n-a putut găsi în toată armata ţării un bărbat demn de ea, pentru ca să se ocupe singurul scaun ce i se rezervase în acest concert al culturii naţionale ! Regretul îmi este cu atât mai mare, că sufletul regretatului Fălcoianu nu poate fi odihnit, întrucât acest eminent ofiţer avusese prilejul de atâtea ori să spună cât de mult ţinea, ca scaunul ce într-o zi va fi părăsit de dânsuş să se dea tot unui confrate al său de arme, oricare ar fi acela. Astfel un pium desiderium al aceluia care nu mai este printre cei vii şi care n-a lăsat printre colegii săi academicieni ca şi printre fraţii săi de arme decât cele mai duioase amintiri, un pium desiderium, zic, dacă nu şi o solicitudine cuvenită corporaţiunii militare a ţării, a fost nesocotit; numai acest lucru a putut un moment să mă tulbure şi să mă neliniştească, încolo nimic".

C. I. Brătianu îşi exprima regretul că, în cei 40 de ani de existenţă, Academia Română acordase militarilor doar „premii de încurajare în munca lor intelectuală pentru progresul ştiinţelor militare", respectiv premiul „Năsturel Herescu", acordat căpitanului Grigore Crăiniceanu, pentru o parte din „Cursul de fortificaţiune pasageră" (1883), şi colonelului C. N. Hârjeu, pentru „Istoria armei geniului" (1903). Referitor la scaunul rezervat armatei de Academia Română, vacant însă prin trecerea în eternitate a generalului Fălcoianu, C. I. Brătianu mai scria : „La prima votare în plenum a candidaţilor - pentru scaunul vacant - propuşi de Secţiunea ştiinţifică, neîntrunindu-se voturile de eligibilitate, conform regulamentului Academiei, se cuvenea a nu se mai reveni asupra unei noi alegeri decât în viitoarea sesiune generală; totuşi, în urma propunerii - ştiţi a cui d-le Istrati - Academia a revenit şi prin răsvot, dl. profesor Mrazec a căpătat scaunul vacant prin încercarea din viaţă a membrului militar, generalul Fălcoianu, luându-se totodată hotărârea de a nu se pomeni în procesele verbale ale Academiei de acest procedeu ilegal, ci numai de a se prevesti, pur şi simplu publicul că «alegerea s-a făcut». Astfel, mulţumită îngăduirii biroului, s-au îndepărtat militarii de la Academie".

După aproape şapte ani, oştirea va reocupa scaunul ce i se rezervase în Academia Română, prin alegerea ca membru activ al celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării a generalului Grigore Crăiniceanu.

 

GRIGORE CRĂINICEANU (1852-1935)

Suprema conscrare ştiinţifică a generalului Grigore Crăiniceanu a avut loc la 18 mai 1911, după o muncă fără preget dusă de către unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai cadrelor militare din perioada premergătoare Primului Război Mondial. În discursul de recepţie rostit în şedinţa solemnă din 19 mai 1912, generalul spunea : „Aţi binevoit a mă alege membru activ al Academiei Române. Onoarea pentru mine este nemărginită şi vă mulţumesc din inimă, asigurându-vă de recunoştinţa mea. Dar socotesc că nu atât meritele mele v-au îndemnat la aceasta, cât patriotismul ce vă încălzeşte, cât marea stimă şi iubire ce aveţi pentru Armata Română. Acest motiv preţuieşte pentru mine mai mult decât meritele mele, căci îmi dovedeşte că toţi recunosc şi datoresc Armatei gloria Naţiunii şi independenţei Patriei".

Ca membru activ al Academiei Române, generalul Crăiniceanu a desfăşurat o intensă şi prodigioasă activitate ştiinţifică până la încetarea sa din viaţă, adică la 1 octombrie 1935. Secretarul general al Academiei, C. Ţiţeica, sublinia, în faţa corpului neînsufleţit al generalului academician Grigore Crăiniceanu: „În mijlocul nostru, generalul Crăiniceanu era un reprezentant distins al Armatei, al acelei idei sfinte de apărare naţională pe care ştia s-o expună în lucrările sale cu competenţă şi căldură (…). Astfel, timp de un sfert de veac cât a fost membru al Academiei Române (…), spiritul de organizare al apărării naţionale s-a găsit la locul de cinste în sânul instituţiei noastre".

Încă dinainte ca generalul Grigore Crăiniceanu să moară, la 24 mai 1934, a fost ales ca membru titular al Academiei Române şi generalul Radu Rosetti, care, din 3 iunie 1927, fusese admis ca membru corespondent al înaltului for ştiinţific.

(va urma)

 

Lasă un comentariu