Titlul ales pentru această tabletă include cele două forme de manifestare a comunicării între vorbitorii limbii noastre (în genericul rubricii se află un superlativ absolut: mult - foarte, extraordinar…). Şi nu se exagerează deloc!
Formularea poetică a fost propusă de către profesorul meu, domnul T.A. Enăchescu şi redactorul-şef al cotidianului „Cuvântul liber", profesor Lazăr Lădariu.
Să ne întrebăm, stimaţi cititori, dacă unitatea dintre forma vorbită (orală) şi cea scrisă (grafică) este benefică… Să ne întrebăm… şi să răspundem amintind condiţia: respectarea sensului pseudoprefixului orto - element de compunere care înseamnă „drept", „conform cu", „corect" şi care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective: ortoepie (ansamblu de reguli proprii unei limbi care stabilesc pronunţarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli (DEX, p. 730) ortografie, ortografii s.f. Ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi; aplicarea practică a acestor reguli.
Desigur că pseudoprefixul orto- este element de compunere în multe cuvinte, spre exemplu: ortodox, ortofonie.
Pentru elevi recomand Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, apărut la Editura Univers Enciclopedic, precum şi DOOM, ediţia a II-a, 2005. Despre valoarea stilistică a sunetelor, ne permitem să rezervăm altă tabletă.
În lucrările Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti de Flora Şuteu şi Limbaj cotidian şi rostire literară de V. Iancu se amintesc unele situaţii în care se respectă legi fonetice specifice etimologiei. Vocala iniţială o ca semivocală se pronunţă u, dar se scrie o (în cuvintele oameni, oaspeţi). Când este precedată de consoane, semivocala o se pronunţă în diftongul oa: floare, moară, soare etc.
Despre i protetic şi diftongarea ie în exemplele (i)eram, (i)ele se aminteşte la capitolul „inconsecvenţe ortografice". Aceste diferenţe dintre pronunţare şi scriere, departajează deseori pe candidaţii la admitere în învăţământul superior prin formulări de tipul. Se află diftongul ie în seria de cuvinte… a) b) c). La punctul c) între cuvintele: iederă, iezer, ieşire se include şi eram. E, totuşi răspunsul bun (eram - ieram)… Nimeni (!) nu se gândeşte la inconsecvenţa ortografică prin folosirea lui i protetic. Din experienţa mea, elevii nu raportează diftongul la pronunţare, ci mai degrabă vizual (deci prin litere), încearcă să aleagă varianta corectă în itemul dat. Deruta şi supărarea sunt foarte mari. Cum adică eram să conţină diftong? Nu se poate! Ba se poate! Unele reguli (de data aceasta, nu etimologice) ci de opţiune a vorbitorilor au impus diferenţa dintre pronunţare şi scriere în cuvintele: eu, ele, ei, eşti, este, eram, e pronunţate cu i protetic conţin triftongi în (i)eu, (i)ei şi diftongi, în celelalte cuvinte.
protetic -ă, protetici -ce adj. 1 (…) 2 (despre sunete): care se adaugă la începutul unui cuvânt fără a a-i schimba înţelesul. În alegerea unei forme de pronunţare (recunoscută şi de specialişti, deci considerată corectă) se are în vedere facilitatea (înlesnirea, uşurarea) procesului vorbirii.
Principiul fonetic „o sigură literă pentru fiecare sunet" a fost susţinut (pentru prima oară) în Gramatica românească apărută la Sibiu (1828) pe când autorul, Ion Heliade Rădulescu (poetul, traducătorul, preşedintele Societăţii Academice Române, între 1867-1868) avea doar 26 de ani. Într-un secol şi jumătate s-au mai adus unele modificări (ex. grupuri de litere care redau un singur sunet, chiar - 5 litere, 3 sunete, chi reprezintă un sunet). Limba română dovedeşte consecvenţă în relaţia dintre a vorbi şi a scrie.
