Din multiplele sensuri ale cuvântului despărţire (DEX, p. 288) am ales pentru a ilustra regulile despărţirii cuvintelor în silabe, sinonimele segmentare, separare, parţial divizare. Termenul folosit în manualele şcolare, în dicţionarele ortografice şi ortoepice este cel de despărţire (a cuvintelor în silabe). Astfel preluăm sensul propriu, care nu creează ambiguităţi, o caracteristică a termenilor ştiinţifici.
Fireşte că ne putem întreba cui foloseşte şi de ce alte norme şi alte „bătăi de cap"... (Păi!) cântecul iubirilor noastre (dintâi şi mai de pe urmă) nu era: „Că nu e om să nu fi scris o poezie, / măcar o dată, doar o dată în viaţa lui… şi-atunci să fi greşit la despărţirea în silabe… Nu mai aveam nicio şansă… (Asta ne lipsea!)".
Sub aspectul realizării grafice, am întâlnit şi recomandarea de a folosi linii verticale de mărimea unui semn grafic care se dimensionează pe două spaţii. E doar recomandare „privată", motivată de confuzia frecventă între linia de despărţire şi cratimă, ca semn ortografic (vă amintiţi, desigur, de disputa de la reciclare!). Profesorul ieşean care menţiona că la început a fost sunetul şi apoi cuvântul (să credem şi în prima formă de comunicare, cea prin sunete interjecţionale,… să credem, dar să nu supărăm credinţa în facerea lumii într-o ordine firească, prea firească) propune în păstrarea unităţii silabice, varianta grafică/dă-mi/.
E o singură silabă, deci o marcăm prin linii verticale; silaba e alcătuită din două cuvinte, folosim cratima pentru a deosebi verbul de pronumele personal.
Îmi vine să gândesc ca şi Ion Creangă… gândesc, dar nu şi scriu… Mi-aş anula intenţia de a duce ştiinţa limbii în ceea ce se numeşte sistem (organizare şi normare). Un coleg, profesor de chimie, îmi spunea cândva: „Folosiţi şi voi cuvinte dintr-o singură silabă, ca şi noi, terminologia până la simboluri chimice. N-am acceptat… Atunci cum am mai face noi, declaraţii de dragoste: „El a întins spre mine o ramură ca un braţ, / Eu am întins spre el braţul ca o ramură/ … Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând / ca sângele/ Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva/ …Eu am rămas un pom singur / El/ un om singur." (Nichita Stănescu).
Nu are nicio importanţă că nu a existat un profesor de chimie care să-mi vorbească despre simboluri, fie ele chimice! Eu ştiu că viaţa e doar simbol al vieţii. Dacă nu mă credeţi, mai ascultaţi şi dumneavoastră, dragii mei cititori, o frântură de cântec pornit dintr-o constatare teribilă: „Cu ce m-am ales în viaţă." Îmi permit să fac o selecţie de cuvinte plurisilabice, pe care să le despărţim în silabe, după norme bine ştiute: via-ţă (norma I: o consoană între două vocale, trece în silaba următoare).
Pentru norma a II-a (când două consoane se află între vocale, despărţirea se face între cele două consoane: „ci-ne"). Pentru excepţia de la norma a doua (când a doua consoană este l sau r, ambele consoane fac silabă cu vocala de după ele): „De mult negru (ne-gru) mă albisem/ De mult soare mă-nnoptasem" (Nichita Stănescu).
Regula a treia face referire la grupurile de trei sau mai multe consoane aflate între vocale, despărţirea realizându-se între prima şi a doua consoană: „pe fundalul cel albastru (al-bas-tru)…/ meteor ai fost şi astru (as-tru). Excepţiile sunt în cazul grupurilor lpt, mpt, ncş, nct, rct, rtf, stm, când despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: Sinele fără margini e „mai înghesuit / în sine decât însuşi punctul" (Nichita Stănescu). În manual se exemplifică excepţia regulei a treia prin cuvântul jert-fă. O jert-fă să fie şi aceea a sinelui (a sferei) mai înghesuit decât punctul (punc-tul; grupul nct!)?
