Miron Cristea - Primul Patriarh al României - 148 de ani de la naşterea sa

Distribuie pe:

Elie Miron Cristea - aşa i-a plăcut să-şi zică chiar şi atunci când a ajuns patriarh - a fost prezent în epocă şi în multe alte domenii, decât cel bisericesc şi cultural. Am putea spune că a fost prezent şi activ în istoria Transilvaniei, cu toate problemele ei. A trăit în perioade aproape egale în secolele al XIX-lea şi al XX-lea: treizeci şi unu de ani în secolul XIX, treizeci şi nouă de ani în secolul XX. A luat parte la toate luptele pentru drepturi şi dreptate ale românilor din Transilvania şi a căutat tot timpul mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor lor de viaţă naţională, spirituală şi materială. S-a gândit la promovarea elementului cultural, înţelegând că fără acesta nu se va putea realiza niciodată ieşirea din impasul şi complexul subjugării; s-a gândit la promovarea meseriilor printre fiii de români, pentru a-i elibera de dependenţa faţă de celelalte naţionalităţi care, monopolizând acest domeniu al vieţii sociale, îi lăsau pe români dependenţi doar de lucrul pământului, pe care erau, de altfel, iobagi; s-a gândit la înfiinţarea de bănci româneşti, pentru a putea stimula întrajutorarea şi accesul românilor la împrumuturi, care să faciliteze dezvoltarea gospodăriilor şi a economiei lor. Aşadar, în glasul patriarhului Miron Cristea a răsunat glasul norodului pe care-l păstorea. De aceea, în fiinţa lui s-a înveşmântat acea neprefăcută înfăţişare neaoşă a Naţiei. De aceea, în sinceritatea gestului şi în dulcea sa sfătuire domoală, ca şi în precipitarea poruncii, s-a tradus fidel sonoritatea întregii game de însuşiri a poporului pe care-l oblăduia şi din care descindea.

Despre Elie Miron Cristea s-a vorbit în epocă în termeni extrem de elogioşi. Legăturile avute cu personalităţi ale epocii şi multiplele sale implicaţii în istorie, în literatură şi în cultură în general scot în evidenţă o personalitate de prim rang în cultura vremii.

S-a născut în anul 1868, la 18 iulie, din părinţi ţărani. Primele patru clase secundare le-a făcut la liceul săsesc din Bistriţa. Examenul de maturitate l-a trecut la liceul românesc din Năsăud. A făcut şcoală şi la Sibiu, în apropierea lui Şaguna, care-i vorbea parcă de dincolo de mormânt. După aceea, a fost numit învăţător la Orăştie. A plecat apoi la Budapesta ca să studieze filosofia şi filologia, obţinând aici titlul de doctor cu o deosebită teză despre viaţa şi opera lui Eminescu. Urmându-şi chemarea, Elie Cristea a intrat în monahism, primind numele de Miron. Obţinând titlul de doctor în teologie, capătă diferite însărcinări bisericeşti, până când este ales episcop de Caransebeş, în anul 1909. Cariera sa se deschide sub ameninţările jugului străin. Dar voinţa sa dârză nu se dă bătută. Elie Cristea, ca episcop, duce o cumplită bătălie pentru triumful românismului. A luat parte activ la mişcarea memorandistă. În clipa când s-a dezlănţuit marele război, episcopul Elie Cristea este în fruntea unioniştilor. Ia parte la adunarea de la Alba-Iulia şi intră în delegaţia care avea să prezinte la Bucureşti Regelui Ferdinand hotărârile Adunării.

La 31 decembrie 1919, este ales Mitropolit Primat al României Unite. Venit ca un sol al Unirii şi înfrăţirii, Miron Cristea a reuşit în scurt timp să câştige încredere şi iubire. Noul mitropolit primat a luptat cu îndârjire ca Biserica Română, parte din fiinţa neamului, să ajungă la rangul şi autoritatea cuvenită. În această calitate, inaugurează o viguroasă luptă misionară.

În anul 1925, la 25 februarie, prin lege este ridicat la rangul de Patriarh. Era primul nostru Patriarh, şi în această înaltă demnitate bisericească realizările sale au fost multiple. România devenise un fel de protectoare a Ortodoxiei răsăritene. Şi Patriarhul Miron a lucrat cu râvnă pentru strângerea legăturilor dintre Bisericile naţionale ortodoxe. Figură impunătoare, cult şi cucernic, a reuşit foarte repede să-şi afirme darurile monumentalei sale personalităţi. România era centrul Ortodoxiei. Vasta cultură teologică, filosofică, literară, istorică, economică, grefată pe o mare inteligenţă şi un talent deosebit, nu-l putea ţine de o parte de viaţa culturală a patriei.

Patriarhul Miron este şi rămâne un apostol al realismului românesc şi ortodox. Din tinereţile sale, conştiinţa lui de român şi de creştin s-a umplut de aceste două realităţi. Neamul şi Credinţa, două realităţi care se contopesc în indivizibila entitate pe care o numim „lege strămoşească".

În această iluminare naţional-ortodoxă, s-a înălţat spre Dumnezeu conştiinţa lui şi s-a îngemănat profund până la sfârşitul vieţii sale cu însuşi poporul. Providenţial îl numim, fiindcă orice pas pe care l-a făcut în viaţa sa pământească a fost o apăsare pe pământul nedreptăţilor, peste care el trebuia să afirme, cu pumnul strâns şi cu sufletul neîndurat, dreptatea românească. Numai aşa îl văd ochii noştri, în cursul vieţii şi al muncii sale, ca un prooroc care păşeşte să străfulgere pe cei nedrepţi şi să consoleze pe românii însetaţi de dreptate. Se cuvine, aşadar, cu precădere, ca întreg poporul român să aducă acestui mare om care a fost patriarhul Miron Cristea cinstire şi laudă şi să-i păstreze o vie şi pioasă amintire celui care a scris o pagină de aur, atât în istoria poporului român, cât mai ales în istoria Bisericii ortodoxe române.

Lasă un comentariu