Episcopul de Caransebeş Miron Cristea a ţinut, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, „o patetică rugăciune", în catedrala din Alba Iulia. O rugăciune către Dumnezeu, „care a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor care se aflau de faţă." O rugăciune-poem despre „atotputernicirea lui Dumnezeu", prin care „îl roagă pe Părintele Îndurărilor să nu-şi întoarcă faţa, nicio clipă, de la încercatul şi oropsitul popor român." (Florin Bengean: „90 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române. Miron Cristea - primul Patriarh al României").
„Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti părintele nostru; Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ."
O rugăciune-poem pentru cei care „se făcuseră ca floarea în brumă", „cu sufletul plecat spre pulbere." Cuvintele unei rugăciuni-poem, venind din „durerile şi furtunile negurosului nostru trecut" - după o mai veche rostire a lui Sadoveanu -, din suferinţele acestui neam care a răzbit prin vremi potrivnice, atât de învolburate, atât de tulburi aici la Porţile Răsăritului. Un „răsunet al durerilor" românului Transilvaniei, mereu „osândit, precum ţăranul, să piară ca un arbore smuls din rădăcini" - cum scria Rebreanu -, în auz mereu cu acel glas al pământului moşilor şi strămoşilor, apărători ai credinţei străbune, de la Apostolul Andrei încoace. O rugăciune-gând pentru cei nevoiaşi, pentru „înzbucuimata viaţă" a neamului nostru, „pentru cei amărâţi", zilnic „în luptă cu adversităţile timpului, cu ale celor mari şi neînduplecaţi." Ceva venind, în rugăciunea lui, „din fermecătoarele izvoare de apă vie" ale credinţei noastre strămoşeşti.
„Tu ai împlinit şi cu noi ce ai făgăduit de demult: «Sfărma-voiu jugul de pe tine şi voiu rupe legăturile Tale, lărgi-voi hotarele Tale; aduna-vă-voiu dintre popoare şi vă voiu strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi; restatornici-voiu judecătorii tăi, ca mai înainte, şi sfetnicii tăi ca la început»".
„Tu, Doamne, cel ce dezlegi pe cei ferecaţi în obezi şi ridici pe cei surpaţi, ajutatu-ne-ai de am bătut războiul cu veselie şi am gonit pe fiii trufiei. Mărturie ai trimis şi nouă, poporului Tău, şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru."
Cuvinte-versuri, izvorâte pentru încurajarea neamului cu acea măreaţă încredere în dorinţele de veacuri ale românilor, ale celor mereu plătitori ai birurilor vremurilor.
Sfânt al lui Dumnezeu, sfânt al ortodoxiei, apărător al credinţei străbune, al creştinismului, Miron Cristea, nemuritorul patriot, înălţa, în Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, în acea dorită, cuvenită zi a înălţării românilor transilvăneni, un adevărat imn pentru credincioşii aflaţi mereu sub „vrăjmăşia stăpânirilor străine", în vremuri atât de îndelungate. Un îndemn spre viaţă şi necesară energie, spre bucuria celor consideraţi de mai-marii vremurilor, „misera plebs contribuiens."
„Tu, Doamne, sălăşluit-ai mărirea în pământul nostru, căci întorcându-Te, Dumnezeule, ne-ai înviat pe noi, şi norodul Tău se veseleşte de Tine".
„Cunoaştem, Doamne, că ai împlinit cuvântul Tău, că împărăţia de la un neam la altul se mută, pentru strâmbătăţi şi semeţii şi că numai dreptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile."
Gesturi de iubire şi admiraţie pentru creştinul mereu aşezat sub semnul Crucii şi al dăinuirii.
„Doamne, aducemu-ne aminte de cuvântul Tău, că drumul păcătoşilor este netezit cu pietre, şi la sfârşitul lui este groapa iadului; rugămu-Te, deci, Ţie, Dumnezeului nostru, cel ce ne ispiteşti pe noi, ca şi pe părinţii noştri; Tu ştii că nu este om care să nu greşească; milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvântă, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte."
O rugăciune-poem, o privire luminoasă prin alte ferestre decât cele întunecate de vremi. O rugă pentru acest popor sub dăinuirea „etnologică şi lingvistică a unităţii teritoriale."
„Îndreptează pe Regele nostru, Oastea, Dregătoriile, Sfaturile, Comunităţile, dimpreună cu intrările şi ieşirile noastre, în pace (…) Supune-i Lui, Dumnezeu, pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul din lăuntru şi din afară.
„Adă-ţi aminte, Doamne, şi de fraţii noştri, cei din robie, şi le dă lor să afle milă şi compătimire la cei ce i-au robit pe ei."
„Adu-ţi aminte, Doamne, şi de noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, şi şterge păcatele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor Dumnezeu."
O rugăciune-poem, a unui creator şi păstrător de cultură românească.
O rugăciune urcând dealuri, coborând văi, în acea zi sfântă a românilor, din catedrala Albei Iulii.
O rugăciune-poem, cuvinte din inimă ale unui doritor de „soartă înlesnită" pentru aceşti români ardeleni, pentru cei pe care nu i-au clintit nici migraţiile unora, nici ura lor, nici cunoscuta băţoşenie şi sfidare.
„Ţie, Doamne, fie slavă, şi putere, şi laudă, şi biruinţă, şi tărie, că Tu stăpâneşti toate celea din Ceriu şi de pre pământ… Binecuvântat fie Domnul din veac şi până în veac, amin şi amin…" îşi încheia rugăciunea episcopul de Caransebeş, viitorul întâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care urma să facă parte din delegaţia care ducea la Bucureşti actul Unirii, pentru a fi înmânat Regelui Ferdinand, delegaţie a românilor transilvăneni, primită
într-o atmosferă entuziastă, de primul ministru Ion I.C. Brătianu şi de generalul Prezan. Rugăciunea-poem din ziua de 1 Decembrie 1918, din Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, din care am redat doar o parte, a însufleţit credincioşii în Ziua cea Mare!
O predică de o incontestabilă frumuseţe!
O rugăciune a sacrului dumnezeiesc, cu semnificaţie divină, într-o lumină a naşterii României Mari, rugăciune care face parte din patrimoniul cultural şi religios al neamului românesc.
O dovadă că nu întâmplător Miron Cristea a obţinut titlul de doctor în filologie, la Budapesta, cu teza „Viaţa şi opera lui Eminescu".
O rugăciune-poem, rostită într-un limbaj al tensiunii spirituale a acelui moment istoric al stării de rugă, limbaj discret, accesibil, ca o mărturisire a fermităţii credinţei.
O rugăciune-poem a unui „arbore de viaţă" al românilor, păstorul mare de suflete, dat de milostivul Dumnezeu, cel cu un adevărat cult pentru creştinul român transilvănean.
O rugăciune-poem care, într-o întoarcere în timp, ne duce spre Antim Ivireanul, spre sfântul mitropolit Andrei Şaguna, dar, mai ales, spre Dosoftei, mitropolit al Moldovei, şi spre a lui „Psaltire în versuri", mai cu seamă spre poemul „La apa Vavilonului."
O rugăciune aparte, într-un stil aparte într-o cultură a spaţiului spiritual românesc, de o impresionantă originalitate, rostită la 1 Decembrie 1918, sărbătoare a Unirii şi a devenirii României Mari, într-un fericit, inteligent, copleşitor moment, într-adevăr într-o vreme a lumii „vindecătoare prin credinţă."
(Alocuţiune rostită, la 18 iulie a.c., la cea de-a XIX-a ediţie a „Zilelor Miron Cristea" de la Topliţa Română).
