S-ar putea ca să fi trecut ceva mai puțin supusă atenției o carte excepțională, antologia, cu o prefață, note și comentarii de D. Vatamaniuc - „Mihai Eminescu: «Sfântul pământ al Transilvaniei»" (Transilvania sub dualismul austro-ungar), ediția a II-a, Editura Seculum Vizual, București, 2014. Un Eminescu „îndrăgostit de oamenii și de meleagurile transilvane", „prieten cu ardeleni (Ioan Slavici, Aron Pumnul), cu pledoarii pentru vechimea, continuitatea și drepturile românilor din Transilvania." O carte de referință, referitoare la părți din publicistica poetului național Mihai Eminescu, cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor. Un Eminescu „cu legături străvechi cu Transilvania", ai cărui străbuni ardeleni trec Carpații, stabilindu-se în Bucovina, „de unde o ramură a familiei ajunge în Moldova." După cum se știe, Eminescu „își face studiile la Cernăuți, sub îndrumarea revoluționarului ardelean de la 1848, profesorul Aron Pumnul". La îndemnul acestuia, Eminescu întreprinde „mai multe călătorii în Transilvania", cunoscând, rând pe rând, Blajul (la 16 ani), numit de el „Mica Romă", Clujul, Brașovul, Sibiul, Alba Iulia, Aradul, Timișoara, Oradea.
Își continuă studiile la Viena, face parte din „Asociația Studenților Români" de acolo - „România Jună", participă la pregătirea și ținerea serbării de la Putna (august 1871), manifestare a „solidarității românilor de sub stăpânire străină."
La București, unde se stabilește, face parte „din Societatea «Carpați», întemeiată de transilvăneni", care cerea eliberarea Transilvaniei, chiar cu arma în mână, și drepturi naționale pentru românii transilvăneni. Pentru „condamnarea politicii austro-ungare față de românii de acolo, Eminescu este pus sub supraveghere, sub urmărirea atentă a Biroului vienez de informații."
Având în vedere tocmai amintitele legături ale înaintașilor lui cu Transilvania, se explică și începerea „activității lui scriitoricești în presa românilor din Imperiul Austro-Ungar, precum și colaborarea, cu poezii, la revista «Familia» lui Iosif Vulcan", căruia, cu schimbatul, de el, nume, din Eminovici în Eminescu, îi trimite și articolul «Repertoriul nostru teatral», cu propunerea unor piese pentru reprezentațiile din Transilvania, la înființarea, la Lugoj, a Societății pentru Fond de Teatru. Printr-un articol, publicat în ziarul „Albina" lui Vincențiu Babeș, Eminescu „ia apărarea lui Aron Pumnul și a instituțiilor culturale bucovinene."
În „Federațiunea", ziar al lui Alexandru Roman, Eminescu, prin articolele „Să facem un congres" și „În unire e tăria și echilibrul", „își inaugurează și publicistica politică în presa românilor din Imperiul Austro-Ungar, prilej cu care consideră „pactul dualist austro-ungar «ficțiune diplomatică», deoarece - scria Eminescu - «unirea Transilvaniei cu Ungaria a fost făcută fără a se întreba românii (…) Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a nației noastre.»" În „unire stă tăria"! - scria Eminescu. Despre pactul dualist de la 1867, despre situația românilor din Imperiul Austro-Ungar, sub dualism, Eminescu a scris și pe timpul gazetăriei ieșene, la „Curierul de Iași" (1876-1877) și pe vremea celei bucureștene, la „Timpul" (1877-1883).
Cu sprijinul Elisabetei, împărăteasa Austriei, ungurii obțin tot ce doresc, deoarece aceasta avea o „mare afecțiune pentru aristocrația maghiară", mai ales în perioada în care Andrassy era mai-marele Ungariei, apoi, între 1871-1879, acesta era „ministrul de Externe al imperiului." Așa se face că „două popoare dominatoare și opt supuse, ascultătoare, două limbi suverane și opt aruncate după ușă" devin realitate, și sub Franz Joseph, încoronat împărat, la Budapesta (1867), și rege al Ungariei.
Imediat după încheierea pactului dualist, „guvernele ungare trec prin parlament acele legi împotriva naționalităților" (prin care împăratul Austriei primea și coroana de rege al Ungariei), precum: „Legea pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria" și „Legea de naționalități." Acea lege pentru naționalități „decreta că, în Ungaria, există numai o națiune ungară, unitară și indivizibilă." Românii, sârbii, croații, slovacii, rutenii, chiar germanii nu existau! O cale deschisă „spre abuzuri", atât în cazul „guvernului, cât și al aparatului administrativ."
În această situație, în „Federațiunea", „Gazeta Transilvaniei" și „Telegraful Român", românii transilvăneni publică „Pronunciamentul" întocmit la Sibiu, prin care cer „recunoașterea autonomiei Transilvaniei", în urma căruia „Guvernul de la Budapesta dispune trimiterea în judecată a mai-marilor fruntași români: I. Mureșeanu, I.M. Moldoveanu, Al. Român, deși acesta se bucura de imunitate, fiind deputat." De la tribuna dietei maghiare, în ședința din 25 noiembrie 1868, „Sigismund Brotea, deputat, unchiul lui Ioan Slavici, critica legile care loveau în naționalități."
În publicistica lui, „cu o concepție politică definitiv formată", cu scrisul cunoscut, Eminescu apăra limba română, tradițiile și obiceiurile, „creații prestatale ale poporului român", „Daco-România" devenind un ideal. „Șincai, Petru Maior și ceilalți nu și-au închipuit niciodată «Daco-România» într-un alt chip decât ca o unire a tuturor provinciilor române. (…) Dacă n-ar fi fost nicicând vorba despre idealul politic al unei Daco-Românii, nu ne îndoim că românii ar fi trăit în monarhia habsburgică în condițiile croaților, ale polonilor sau ale cehilor." Credința ortodoxă (supusă unui tratament discriminatoriu, a unui popor, primul născut creștin, sub Apostolul Andrei, ungurii fiind creștinați sub regele Ștefan, abia în secolul al X-lea), precum și mitropolitul Andrei Șaguna au fost mereu sub loviturile puternicilor zilei, așa cum reieșea și dintr-o scrisoare, din 26 aprilie 1849, a lui Kossuth Lajos: „Pentru că, în mijlocul păcatelor sale trădătoare de patrie, a încercat să adoarmă, cu cuvinte dulci, atențiunea și privegherea mea și ale soților mei de la guvern, numele acestui om este Andrei Șaguna, asupra capului căruia multul sânge ce s-a vărsat strigă răzbunare dreaptă și care, precum este declarat de trădătorii de patrie, așa nu poate avea parte de iertare pe acest pământ." Fragment care face parte din articolul eminescian: „Andrei Șaguna și dualismul." Acelea erau cuvintele lui Kossuth despre Șaguna, „unul din cei mai moderați oameni (…) care au adus un serviciu umanității și are un merit față de popoarele transilvane."
Eminescu urmărește, cu îngrijorare, această luptă împotriva bisericii, a școlii românești, a limbii române, printr-o cumplită politică de maghiarizare din partea Budapestei. O politică de maghiarizare, o „vexare" a intereselor și sentimentelor naționale ale românilor, Eminescu sfătuindu-i pe românii transilvăneni „să organizeze congrese, să se solidarizeze pentru apărarea drepturilor lor", ataca bazele constituționale ale statului dualist. Totul, în numele acelui ideal al unei Daco-Românii, în numele unității culturale, în numele unității politice a statului național român.
În acest context au loc și serbările de la Putna și Congresul Studențesc (1871). „Eveniment care depășește granițele provinciei, prin implicațiile ei", Conferința electorală a românilor din Transilvania și Banat, care-și ține lucrările la Sibiu, în luna mai 1881, cuvântarea de deschidere fiind rostită de Nicolae Popeea, stabilește un program comun de luptă și se constituie Partidul Național Român, care duce, de aici înainte, lupta politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar. „Conferința adoptă «Programa Partidei Naționale Române din Transilvania și Ungaria», privind recâștigarea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române, ca limbă oficială, revizuirea legii naționalităților, autonomia bisericii și a școlilor confesionale, sufragiul universal, numirea funcționarilor români…". Comitetul Central al conferinței este însărcinat cu „întocmirea unui «Memorand» privind situația românilor din Transilvania." Acest document se numește „Memoriul compus și publicat din însărcinarea Conferinței Generale a Reprezentanților Alegătorilor Români", adunați la Sibiu, în zilele de 12,13, 14 mai 1881, tradus și tipărit, în 1882, în limbile maghiară, germană și franceză (în 1883), memorand consacrând cea mai mare parte, „problemei autonomiei Transilvaniei", atacat de presa ungurească, acesta considerat ca fiind „părerea privată" a unor „agitatori naționali". Cealaltă Conferință Electorală, din 1887, hotărăște întocmirea unui „Memorand", care să fie trimis Curții de la Viena, peste capul guvernului de la Budapesta, „semnatarii lui fiind trimiși la judecată și condamnați la ani grei de temniță." „Postolatul de căpetenie al memorialului - scria Eminescu - e, așadar, autonomia Ardealului, căci autonomia a fost, în toți timpii și până acum șaisprezece ani, până la fuziunea făcută împotriva voinței exprese a românilor, în contra tratatelor din trecut, în contra dreptului și a bunului-simț…"
Este urmărită de Eminescu, cu mare atenție, și viața culturală din Transilvania: problemele de limbă, instituții culturale, cărți, reviste și ziare. Limba este privită (…) „ca o creație prestatală a românilor, alături de obiceiuri, datini și adoptarea creștinismului." Aici, unde, se știe, „statistica nu e în favoarea ungurilor." Considerând limba română „moștenire prestatală", iar „partea netraductibilă" - scria Eminescu - „a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești, în genere." El face o trecere de la vechiul scris românesc la „promologie", „terminologia științifică", referindu-se, apoi, la instituțiile culturale, cum este Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), înființată în anul 1861, „cea mai importantă instituție culturală a românilor transilvăneni", la repertoriul nostru teatral, la teatrul românesc de la Lugoj, la personalitățile vieții culturale și științifice, la medalia „Bene Merenti", acordată lui Timotei Cipariu, canonic de Blaj, și lui George Bariț, membru al Societății Academice, cel care „a înființat cea dintâi foaie politică peste Carpați - «Gazeta Transilvaniei», și cea dintâi foaie literară - «Foaia pentru minte, inimă și literatură»".
Eminescu dedică rânduri la moartea lui Augustin Treboniu Laurian, se referă la anumite cărți cu circulație în Transilvania, printre care și cărțile interzise aici, situându-se acolo și „Elementar sau ABECEDAR pentru școlile românești" (Vasile Petru), „Istoria românilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre" (Augustin Treboniu Laurian), „Lepturar românesc" (Aron Pumnul), „Istoria patriei pentru școlile popoarelor române din Ardeal" (Ioan M. Moldovanu), „Cartea de lectură românească pentru școlile române" (Visarion Roman). „Treizeci și opt de cărți - scria Eminescu - peste tot au fost oprite a se întrebuința." Printre revistele și ziarele aflate în centrul preocupărilor lui Eminescu se aflau „România Jună", care publica raportul anual al Societății Studenților Români din Viena, „Transilvania", „Calendarul bunului economist", „Telegraful Român" cu o nouă orientare în viața culturală, „Calendarul pe anul 1878", „Albina Carpaților", „Școala română". Eminescu le urmărea pentru sprijinul și contribuția lor la dorita unitate culturală a românilor transilvăneni.
În atenția lui Eminescu se afla „problema înființării unui teatru pentru românii din Transilvania", abordată în articolul publicat în „Familia" (1870): „Repertoriul nostru teatral", pledând pentru un teatru național al românilor de aici și pentru acea „Academie de Drepturi", cum doreau unele personalități transilvănene. „Există peste Carpați - scria Eminescu - o asociație înființată, de mai mulți ani, la Lugoj, al cărui scop este crearea unui teatru național pentru românii de acolo." Nu scapă atenției lui Eminescu acțiunile Comitetelor Femeilor Române, pentru ajutorarea răniților din Războiul pentru Independență (1877) și a familiilor lor, contribuția „doamnelor române din Transilvania la acest gest uman."
Stăpânirea austro-ungară zădărnicește, „atât înființarea Teatrului Românesc, cât și a Academiei de Drepturi." La adunarea de la Deva (1870) se hotărăște înființarea „Societății pentru Fond de Teatru Român".
Așadar, în viziunea lui Eminescu, „dualismul austro-ungar este o organizare „statală hibridă, «o ficțiune diplomatică»" atacându-i bazele constituționale, care urmăresc „politica de maghiarizare, absorbirea popoarelor în națiunea maghiară", opunându-i „unitatea noastră prin limbă, obiceiuri, datini - creații prestatale ale românilor." Toate acestea, în anul 1918 vor duce la prăbușirea, inevitabilă, a Imperiului Austro-Ungar!
