- În evantaiul activităţilor mele mass-media, lipsea vizualul, la Bistriţa am completat acest gol, realizând emisiuni la Tv Bistriţa şi ASTV. A fost şi asta o experienţă care m-a făcut mai puternică, care mi-a adăugat acel puls de încredere în forţele mele, în creaţia mea.
În ultimul timp stau tot mai puţin la Bistriţa (mai mult iarna), restul timpului mi-l petrec în sat, la Archiud. Este interesant că îmi place la nebunie jocul acesta de-a ţăranca, şi retrăiesc amintiri dragi din copilărie, dar fără să stau doar în contemplare. Tot timpul caut ceva nou, ceva inedit.
Internetul este extrem de importat, aşa ţin legătura, din lumea mea mică de la Archiud, cu reviste şi edituri din lumea întreagă, cu colegi scriitori, şi, de ce nu, şi cu cititorii care, deşi, în anii aceştia, par a fi tot mai puţini, mai există destui care se bucură şi de cărţile pe care le-am semnat eu.
Internetul mă ţine aproape de fiicele mele, care sunt în Canada, de nepoţeii mei. Dacă Internetul suplineşte şi Dorul de cei dragi? Nu cred că s-a inventat, şi nu se va inventa, acest program virtual.
- Aţi scris poezie, proză, publicistică. E vreo ierarhie între genuri, aşa cum vi le-aţi asumat dv.? Unde vă simţiţi mai acasă, care gen vă dă sentimentul că puteţi spune mai mult, mai bine, din prea-plinul elanurilor creatoare?
- Am început cu dramă; când eram mică şi nu ştiam încă alfabetul, pe atunci fiind singurul copil în familie, nu aveam cu cine să mă joc, şi îmi construiam o lume a mea, inventam personaje şi, ziua întreagă, le puneam să joace, dar, mai ales, construiam scenarii. Este interesant că, dintre toate genurile literare, mai târziu, doar piese de teatru nu am scris.
Poezia mi-a fost, cred, mai la îndemână. Scriam pe bancă, la şcoala elementară, apoi, la şcoala tehnică, scriam în orele de meditaţie, scriam, mai târziu, la serviciu, în timpul şedinţelor plictisitoare, scriam în tramvai, şi la masă, în cofetăriile din Bucureşti. Aşa l-am cunoscut pe Octav Pancu Iaşi. Eram la Capşa, un grup de prieteni, beam o cafea şi scriam pe şerveţele cu pixul. El era la masa vecină. Şi m-a rugat, dacă vreau, să-i citesc textul. Mi se părea fascinant. O.P.I. era autorul meu preferat, care semna povestiri în revista „Luminiţa", pe care o citeam la Archiud, pe când eram micuţă.
Deşi am debutat cu reportaj în „Făclia", la Cluj, pe când aveam 16 ani, nu am mai scris reportaj până în 1972, la Bucureşti, dar, de data asta era un altfel de reportaj, unul în care metafora îi da notă distinctă, îl făcea literatură.
Apoi, romanul. Cel mai mult îmi place să scriu proză de întindere, complexă, cu zeci de personaje, cu intrigi şi suspansuri, cu poveşti subtile de dragoste şi conexiuni cu posibile locuri şi evenimente istorice. Aici mă simt bine. Simt că sunt creatoare, că am lumea asta la degetul mic. Scriu cu un fel de furie, cu nerăbdare.
Am scris şi proză biografică, despre Valeria Peter Predescu, şi despre un ansamblu folcloric celebru din zona noastră, dar nu este o scriitură seacă, este tot metaforă şi poveste în toate.
Ce nu am scris? Nu am scris nimic pentru adolescenţi. Nu am înţeles niciodată pe deplin această vârstă, care este fascinantă, dar şi periculoasă, de formare a unui om.
- Cum aţi ajuns la pictură? Nu v-a ajuns cuvântul? Avea nevoie ideea şi de culoare?
- Când am terminat Şcoala Tehnică Horticolă, după 5 ani de scoală, am lucrat, un an, profesor suplinitor la Archiud. Am predat... Sport şi Desen. Cert este că, dacă jucasem handbal binişor, în echipa şcolii, despre desen nu ştiam mare lucru. M-am documentat. Dar, personal, nu credeam să pot mânui un penel.
La Bucureşti fiind, şi locuind, o perioadă, chiar în centrul oraşului, eram nelipsită la vernisaje, mergeam la mai toate expoziţiile, pentru a-mi încărca sufletul şi, cred, că şi pentru un strop în plus de educaţie estetică. Mi se părea un miracol, peisajul simezelor de pe Bd. Magheru.
Am avut o bună prietenă pictoriţă, Mira, care acum este în cer. O admiram, dar nu îndrăzneam să lucrez şi eu. Abia la Bistriţa am început cu pictură pe sticlă, la îndemnul Victoriei Fătu Nalaţiu, apoi, cum nu am studii de arte plastice, am tatonat zone care nu au fost bătătorite, şi am ajuns la pictura pe pânză de bumbac cu dantelă. Lucrez „după ureche". Sufletul este cel care dirijează mâna. Îmi face bine să mă joc în culoare, este o schimbare după ce scriu la computer, proză, o zi întreagă. Între timp, am mai deprins tehnici, pentru că Internetul îmi este la îndemână. Dacă şi plac lucrările mele, sunt fericită. De fapt, eu pictez şi dăruiesc! Ăsta e scopul, să fac pe cineva fericit. Dau o lucrare, primesc un zâmbet.
(va urma)
