Mă întorc pe căile memoriei unui timp, împreună cu anii copilăriei fiecăruia dintre noi, şi-l văd pe poetul, filosoful, romancierul, dramaturgul, eseistul Lucian Blaga, parcurgând „Hronicul şi cântecul vârstelor", cel care „a sporit taina lumii", răsărind-luceafăr din „Lancrăm", „satul de lacrimi", singur definindu-se, prin acel uluitor „autoportret": „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. / În patria sa / zăpada făpturii ţine loc de cuvânt."
Îl văd, mai apoi, „când risipei se dedă florarul", elev la vestitul Liceu braşovean „Andrei Şaguna", legând prin timp, mai apoi, prietenii trainice cu D.D. Roşca, Andrei Oţetea, Aron Cotruş, Horia Teculescu, rostind: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea, / în flori, în ochi, pe buze ori morminte."
Îl văd, rând pe rând, absolvent al Institutului Teologic, student la Viena, participant, la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia şi la făurirea României Mari, pornit în lumea literară însoţit de matricea identitară a unui neam din acele „popoare de frunze / şi-un murmur de neam cântăreţ."
Îl văd într-o ieşire în lumea literară prin lumina ferestrei aureolate de Dumnezeu cu har, doar el spunând: „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună."
Îl văd însoţit de acea rară viziune cosmică, cu trimitere la doină şi la dor, la rădăcinile creaţiei unui neam: „Stă în codru, fără slavă, / mare pasăre bolnavă. // Naltă stă sub cerul mic / şi n-o vindecă nimic, // numai rouă, dac-ar bea / cu cenuşă, scrum de stea. // Se tot uită-n sus, bolnavă, / la cea stea peste dumbravă."
Îl văd în Bucureştiul vremii, întâlnindu-se cu Sextil Puşcariu, Ion Bianu, Nicolae Iorga, Ovid Densuşianu, Mateiu Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Tudor Vianu, Valeriu Branişte, spunându-le gândul plecat din Ardealul rădăcinilor noastre: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat."
Îl văd, „când vinovat pe acoperişul iadului, / când fără păcat pe muntele cu crini", bând vin „cu cornul de lună", cu „un ciob dintr-o cupă de aur / ce-am spart-o de boltă / cu braţul de fier", când „cocoşi apocaliptici tot strigă."
Îl văd susţinându-şi doctoratul în filosofie, la Universitatea din Viena, cu tema „Cultură şi cunoaştere", urmând seria de cărţi ale împlinirii lui: „Poemele luminii" (fiind elogiat de Nicolae Iorga, în „Neamul românesc"), „Pietre pentru templul meu", „Paşii profetului", „Zamolxe", „Tulburarea apelor", „În marea trecere", „Moartea lui Pann", „Cruciada copiilor", „Meşterul Manole", „Avram Iancu", „Laudă somnului", „Discobolul", „La cumpăna apelor", „Nebănuitele trepte", „Trilogia culturii", „Trilogia cunoaşterii", „Trilogia valorilor", „La curţile dorului", pentru a ne opri doar la câteva. Drum filosofic al fenomenului originar, de la „Oul dogmatic" la „Cunoaşterea luciferică", de la „Orizont şi stil" la „Spaţiul mioritic" şi la „Geneza metaforei şi sensul culturii."
Îl văd ataşat, consilier de presă, diplomat, la legaţiile României din Varşovia, Praga, Belgrad, Berna, Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona.
Îl văd discutând cu Vasile Băncilă, la Brăila, despre miracolul evenimentelor filosofice, până la cele cosmice, mărturisind: „O durere, întotdeauna, mi-a fost singurătatea." Singurătatea filosofului cerând: „Daţi-mi un trup, / voi, munţilor, / mărilor"…
Îl văd intrând, maiestuos, sub cupola Academiei Române, pentru a susţine, la 5 iunie 1937, celebrul discurs de recepţie „Elogiul satului românesc", amintindu-le celor prezenţi: „Am fost prietenul mic al ţărânei din sat."
Îl văd trist, în acel „obsedant deceniu", îndepărtat, de slugi sovietice ale Kremlinului, în 1948, de la catedra universităţii clujene, 10 ani nemaipublicând niciun vers, în afara acelei apariţii, în Steaua, a poeziei „Mirabila sămânţă", a acelor „culori luminate", „destăinuite trepte şi har" peste „mătăsoase nisipuri", când „Palpită în visul seminţelor / un foşnet de câmp şi amiezi de grădină / un veac pădureţ, / popoare de frunze / şi-un murmur de neam cântăreţ."
Îl văd umilit de gonaşii vremii, cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie, bibliotecar la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei, traducător al „Faust"-ului lui Goethe, al lui „Nathan Înţeleptul" lui Lessing, lucrând la romanul postum „Luntrea lui Caron."
Îl văd lovit crunt din interior, propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură, risipindu-şi gândul spre apus: „În trupul meu timpul sporeşte subţire / de la o zi mai firav - la alta, sub rugul ceresc."
Îl văd, din Clujul dezamăgirilor plecând în sicriu, după stingerea lui din viaţă, la 6 mai 1961, într-un camion spre Lancrăm, locul răsăririi, al obârşiilor lui, sicriu însoţit doar de poetul Ioan Alexandru, student în Heidelbergul Ardealului, încă neexmatriculat de profesorul Mircea Zaciu.
Şi văd acel sfârşit zbuciumat al unui adevărat vector de spiritualitate românească, alăturându-i cuvintele filosofului Constantin Noica: „Secolul al XIX-lea este al lui Eminescu. Ni se pare potrivit să spunem că secolul al XX-lea va fi socotit al lui Blaga."
Îl văd mereu, purtând acea aparte aureolă poetică, cu privirea spre ardeleanul considerat, de el, acel „gând dus până la capăt." Acel gând, într-adevăr, dus până la capătul împlinirii unui destin, a fost Lucian Blaga! Blaga, cel care, la „vârsta de fier" ştia unde-s acele „corăbii cu cenuşă", dar cunoştea bine „cântecul focului", ştia „ce aude unicornul".
Pentru că, întors acasă, de acolo, din subpământul odihnei lui, pe Lucian Blaga îl auzim murmurând, de departe venind glasul lui inconfundabil: „Împărăţii s-au prăbuşit, / Războaie mari ne-au pustiit, / Numai în Lancrăm, sub răzor, / Rămas-a firav un izvor. / Păduri s-au stins / Şi, rând pe rând, / oameni în umbră s-au retras, / veşminte de pământ luând, / Dar şipotul, el a rămas // De-a lungul anilor în şir, / de câte ori în sat mă-ntorc, / mă duc să-l văd. E ca un fir / Pe care Parcele îl torc. "
(Alocuţiune rostită, la 22 iulie a.c., la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga", ediţia a XVI-a)
