MELANIA CUC / 70 (III)

Distribuie pe:

- Aţi avut modele literare/culturale, repere după care v-aţi trasat/orientat căile artistice?

- Nu în mod special. Cum nu am făcut studii de teorie literară, nu m-am simţit obligată să mă înregimentez într-un anumit curent literar, să îmi caut un mentor, un model literar pe care să-l urmez, cu bune şi rele. Nu ştiu dacă asta a fost bine, cert este că, aşa, de capul meu, m-am simţit mereu liberă, neîncorsetată de mode literare sau de reguli impuse de critică. Desigur, am avut afinităţi, m-au atras, prin opera lor, scriitori din diferite scoli literare, şi, indirect m-au influenţat în formarea mea. M-am ferit, din instinct, să mimez, şi de aici şi bucuria de-a sta pe propriile mele picioare. Scriu fără să-mi pese de curente şi grupări literare. De fapt, eu nu cred nici în generaţii literare, în contigente scriitoriceşti care aduc la numitor comun talentul personal. Cred în Scriitorul care se detaşează de grupul în care s-a format. Ar fi plicticos să ,,cântăm" toţi la acelaşi „instrument", chiar dacă acela ar fi un Stradivarius al Literaturii.

- Au scris/vorbit despre opera dv. literar-artistică numeroase „instanţe" critice? Vi se pare că există erori de percepţie/receptare, că aţi fost judecată prin omisiune? V-aţi simţit neglijată de critica literară?

- Ştim cu toţii că există anumite cercuri în care trebuie să te afli, pentru a beneficia de atenţia criticii literare, sau, trebuie să ieşi pe piaţa de carte cu ceva care să şocheze, sau mai bine zis, ceva care să scandalizeze, pentru ca să se scrie despre tine. Cel puţin aşa se întâmplă în ultimii ani.

Critica literară, oricât de profesionist s-ar face, este subiectivă. Cărţile mele au fost lăudate, dar şi făcute praf, de critici mai mult sau mai puţin avizaţi. Dacă aceeaşi carte este pe gustul unui critic, altul o poate demola. Mi s-a întâmplat şi mie. Ce ar fi trebuit să fac? În care dintre cei doi critici, ambii cu notorietate, să mă încred?

Mi-am văzut de drumul meu, am scris aşa cum ştiu doar eu, fără să mă las trasă într-o parte sau alta, ca un cal în zăbală.

Nu spun că nu am reflectat. Am înţeles unde am greşit, dar, ce este interesant, este că, eu ştiam acel lucru încă din timpul travaliului cărţii. Critica doar îmi confirma ceea ce îmi spusese instinctul.

Dacă, la început, eram fericită să îmi văd numele într-o revistă, acum am ajuns la acea împăcare (nu resemnare) când a scrie îmi este de ajuns. Critica nu mă omoară, nici nu mă face mai creativă.

Ceea ce mă deranjează la critici este că, unii dintre ei, scriu, îşi pun „apostila" citind cartea pe diagonală. În rest, fiecare avem treaba noastră de făcut. Eu, să scriu, ei să mă facă praf, sau, la polul opus, să mă ridice în slăvi. Acum, ce să spun, nu prea am fost criticată în anii mulţi în care scriu. Aşa că am şi eu un Dumnezeu al cărţilor mele. Cred.

- Cum apreciaţi lumea plastică? Cum vedeţi polaritatea amator - profesionist, aşa cum e instrumentată ea în spaţiul românesc?

- Opera vorbeşte de la sine, dar cred că este nevoie să deţii Har, să fii mereu în legătură cu acea sursă de inspiraţie divină, fără Duh, Spirit, nu poţi fi credibil. Este valabil şi în scris, şi în pictură.

Sunt mulţi absolvenţi de Filologie şi de Arte Plastice, dar nu sunt tot atâţia scriitori şi pictori. Dovadă că talentul este primul ingredient în construirea unei opere. Apoi, tehnica de lucru, sunt sigură că se învaţă în facultăţi, şi poate e bine, deşi eu sunt adepta libertăţii de exprimare artistică. Nu toţi profesorii universitari sunt şi maeştri, s-ar putea, ca unii dintre ei, să mai şi reteze din aripi unui viitor artist. Nu ştiu dacă între profesionişti şi amatori există o prăpastie. Şi, totuşi, artiştii profesionişti, mi se pare, că au acel curaj insuflat de Diplomele pe care le deţin, pentru a experimenta la scară mai amplă, pentru a veni cu ceva nou în galerii.

Personal regret că nu am avut privilegiul să fiu studentă la Arte Plastice.

Cine ştie cum ar fi evoluat activitatea mea creativă! Poate aş fi fost exuberantă precum superba Suzana Fântânaru, sau... doar o plicticoasă, măsurând unghiuri severe, umbre şi penumbre pe pânză.

- Sunteţi foarte harnică, productivă. Vă purtaţi ca la tinereţe. Ce aduce, ce ia înaintarea în vârstă? „Învins nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s. / Adevăratele înfrângeri/Sunt renunţările la vis" - spune poetul. Ce v-ar putea înfrânge, ce v-ar putea face să renunţaţi la visele literare, plastice?

- Am venit pe lumea asta cu un talant, e musai să îl multiplic, să îl dau mai departe. Nu ştiu cât şi cum voi reuşi. Şi nici dacă acel Talant este ceea ce vrea Lumea de la mine. Eu doar încerc să trăiesc frumos fiecare clipă, să dau din bucuria mea şi celor din jur. Lucrez pe felia mea de Destin ca un ţăran, ogorul. Nu privesc jind la rodul altuia. Nu sunt în concurenţă decât cu mine însămi, deşi şi asta este doar o expresie; de fapt, nu concurez nici cu propria-mi persoană, doar Trăiesc pur şi simplu. Trăiesc.

Şi, ce dacă am 70 de ani!?

Singurul lucru care m-ar putea doborî ar fi boala. Moartea? În tinereţe îmi era frică teribilă de moartea rece, fizică. Acum, după ce au plecat din jurul meu, tata, mama, fratele, o pleiadă de mătuşi şi de prieteni dragi, Moartea mi se pare a fi o casă de vacanţă uriaşă, în care ne vom regăsi cu toţii. Ştiu că este utopie, dar nu moartea în sine mă îngrijorează, cât ceea ce fac cu timpul care mi-a mai rămas. Şi... dacă Dumnezeu e mulţumit de mine.

Lasă un comentariu