Este de remarcat: 1) numărul foarte mic al mitralierelor, faţă de acelea ce le aveau germanii (proporţie cam 1/8); 2) lipsa aproape completă a artileriei grele; 3) lipsa cu totul a unei aviaţii moderne; 4) lipsa unei artilerii antiaeriene şi a unei artilerii de munte suficiente; 5) lipsa, în bună parte, a materialelor tehnice, telefoanelor, automobilelor blindate, baloanelor etc.; 6) lipsa cu totul a puştilor mitraliere; 7) lipsa aproape completă a grenadelor şi grenadierilor; 8) lipsa unei pregătiri a soldatului şi chiar a ofiţerului pentru lupta modernă; 9) lipsa măştilor contra gazelor toxice, precum şi a tehnicii de produs gaze toxice; 10) lipsa căştilor etc.
Cele 23 de divizii erau de forţă şi valoare foarte variată: diviziile 1-10 cuprindeau câte 3 brigade infanterie, un regiment vânători, o brigadă artilerie şi toate celelalte trupe şi servicii; diviziile 11-15 cuprindeau câte două brigăzi infanterie, câte un regiment artilerie cu tragere repede şi celelalte trupe şi servicii în proporţii mai reduse; iar diviziile 16-23 erau compuse, în majoritate, din batalioanele al 4-lea adunate din diferite regimente de infanterie sau batalioane de miliţii fără mitraliere sau cu foarte puţine şi cu artilerie de 85 sau 75, cu tragere lentă. Serviciile acestor din urmă divizii erau foarte reduse. Diviziile au fost grupate de la începutul mobilizării în patru armate: Armata I avea, la început, şase divizii, un efectiv de aproape 140.000 de oameni, ocupa Oltenia de la Severin, Vârciorova, frontiera muntoasă până aproape de izvoarele Argeşului. Armata a II-a era alcătuită din patru divizii, cele mai bune şi mai omogene, cu un efectiv de peste 120.000 de oameni şi ocupa frontiera muntoasă a Munteniei, de la izvoarele Argeşului până la valea Putnei. Armata de nord (sau a IV-a) avea 3 divizii de infanterie şi una de cavalerie, cu un efectiv de peste 110.000 de oameni, ocupa frontiera muntoasă a Moldovei, de la valea Putnei până în Bucovina. Armata a III-a avea în componenţă şase divizii de infanterie şi una de cavalerie, cu un efectiv de peste 140.000 de oameni şi ocupa tot malul stâng al Dunării, de la Severin până la Turtucaia, apoi pe frontiera Dobrogei, până la Balcic. Rezerva generală strategică era formată din două divizii, care aveau în total aproximativ 50.000 de oameni, la nord şi sud de Bucureşti.
Numărul diviziilor în armate şi forţa acestora varia cu importanţa însărcinării: cele mai puternice erau cele trei armate din munţi, care trebuiau să opereze ofensiv; iar Armata a III-a, de la Dunăre, avea numai un simplu rol de observaţie, pe o întindere de aproape 500 km, de la Turnu-Severin la mare.
Informaţiile care se putuseră obţine despre forţele inamicului până la decretarea mobilizării erau: 1) la nord, de la Orşova până la Dorna, în lungul munţilor, erau cam 60-70.000 de miliţieni; spre Cluj existau cam 30.000 de oameni, şi cam tot atâţia spre Arad; 2) la sud, între Vidin - Varna, existau aproximativ 150-160.000 de luptători repartizaţi astfel: în regiunea Vidinului vreo 15.000 de luptători, între Vidin - Rusciuc cam 15-20.000, restul de aproape 130.000 între Rusciuc - Varna. Din aceştia din urmă, marea majoritate, cam 100.000 de luptători erau grupaţi între Rusciuc - Rasgrad.
Efectivul mobilizat, chiar de la începutul războiului de către ţara noastră a atins peste 850.000 de oameni. Prin urmare, de la început, România a făcut apel la aproape 13% din întreaga populaţie. Acesta este un coeficient pe care celelalte state beligerante abia târziu, după intrarea lor în campanie, l-au atins.
Planul românesc de campanie a fost: a) dezvoltarea unei ofensive energice cu majoritatea forţelor - Armatele I, II şi IV - în Transilvania, operând în legătură cu aripa stângă a armatelor ruseşti de sud, din Bucovina; b) defensivă pe frontul de sud împotriva bulgarilor, mai ales că aceştia dăduseră prin ruşi, se pare, asigurări formale că nu vor ataca România; c) ruşii trebuiau să vină în ajutorul României cu forţe suficiente, fie în marşul ofensiv contra Austro-Ungariei, fie în defensiva de la sud, dacă, eventual, bulgarii, împinşi de către germani, ar fi căutat să ne atace. Armata rusă din Bucovina trebuia să înainteze în legătură cu Armata de nord română, ba chiar să o preceadă, în ofensivă, cu 7-8 zile; d) după trecerea zonei muntoase, cele 3 armate ofensive trebuiau, ca prin marşuri concentrice, beneficiind şi de frontiera învingătoare, să se apropie una de alta, cât mai repede, pentru a putea concura la o mare bătălie ce eventual ar fi putut avea loc pe Mureşul mijlociu sau pe cele două Târnave. Armata I, de Oltenia, servea, mai mult de scut al desfăşurării.
Încă din primăvara anului 1915, pe întreaga noastră frontieră muntoasă, ca şi pe frontiera dintre Turtucaia - Balcic, au fost înşirate trupe de acoperire. Ele acopereau ţara contra oricăror încercări de atac prin surprindere din partea austro-ungarilor şi bulgarilor, care în mai multe rânduri ne-au ameninţat prin strângerea de forţe destul de însemnate la frontiera noastră, atunci când România voia să păstreze o strictă neutralitate. Trupele noastre de acoperire se ridicau la efectivul de aproape 100 de batalioane, 70-80 baterii şi 25-30 escadroane. Sub protecţia acestor forţe, mobilizarea şi concentrarea armatei se putea face în cea mai mare siguranţă. Toate aceste trupe de acoperire au fost utilizate apoi, în executarea planului nostru ofensiv contra Austro-Ungariei.
(va urma)
