Regionalismele

Distribuie pe:

Am realizat o comparație între termenii din vorbirea populară și cuvintele cu o arie de circulație mai restrânsă, fiind folosite doar în anumite spații geografice. Sintagma spații geografice este înlocuită cu termenul regiune (în felul aceasta, explicăm și denumirea faptelor de limbă care sunt specifice vorbirii dintr-o anumită zonă a țării). Introducând în formulare și termenul zonă geografică, explicăm sinonimul parțial provincialism, care are o sferă mai întinsă, referirea făcându-se la provinciile istorice (Muntenia, Oltenia, Moldova ș.a.). Foloseam caracteristica sinonimiei, întrucât diferențele (mai ales cele fonetice) sunt de la o regiune la alta sau chiar în cadrul aceleiași regiuni. Sigur că o schimbare în organizarea administrativă a țării (și se propune revenirea la provinciile istorice) ar însemna folosirea termenului provincialism. Când, în urmă cu doi ani, aminteam de graiurile limbii române, ne venea greu să credem cât de diferite sunt regionalismele din Transilvania, aparținând și graiului bănățean și maramureșean (în nord) iar în partea estică și graiului moldovean.

În unele studii de specialitate, pentru termenul grai se folosește dialect. În Istoria limbii (coordonator Alexandru Rosetti) termenul dialect se întrebuințează pentru a denumi dialectele idiomului în formare la nord, precum și la sud de Dunăre: dacoromân, meglenoromân, istroromân, aromân.

Faptele de limbă regionale pot fi lexicale, fonetice și gramaticale. Unele cuvinte regionale folosite în nord-vestul țării sunt: ai (usturoi), arină (nisip), păcurar (cioban).

De la cuvinte existente în limbă, s-au format regionalisme, astfel merindare (de la lexemul merinde), mânăștergură (prosop) elemente componente „mână" și „ștergură". Regionalismul unui cuvânt diferă în funcție de vorbitorii de altă limbă prin care s-a produs influența. Astfel, în Transilvania, croitorului i se spune sabău (influență maghiară), iar în zona Banatului, cuvântul croitor are ca sinonim forma șnaidăr. Alte regionalisme lexicale: bai (necaz), duhan (tutun), cucuruz (porumb), cătană (soldat), pocinog (întâmplare neprevăzută), a oborî (a doborî).

Între regionalismele de tip fonetic, amintim rostirea prin schimbarea locului de articulare a unor sunete, palatalizarea acestora etc. În Banat, care este „fruncea" se pronunță gios (jos), giumătate (jumătate), frace (frate). În Moldova și în unele părți ale Transilvaniei, grupurile de sunete ci, ce au o pronunțare apropiată de ș: șinși (cinci); șiorapi (ciorapi); șeapă (ceapă), șine (cine), corbași (corbaci).

Regionalismele se folosesc în stilul colocvial, familiar. Sunt folosite în operele literare pentru localizarea acțiunii și pentru individualizarea personajelor.

„De tropotele jucătorilor se hurducă pământul… Colbul de pe jos se învâltorește… Numai arar (un jucător) mai țanțoș începe o chiuitură… pe care o sfârșește într-un iuit aspru, istovit." (Liviu Rebreanu)

Acțiunea romanului este plasată în zona Bistrița-Năsăud, șoseaua care însoțește Someșul când în stânga, când în dreapta, cotește printre mai multe coline și drumul „dă buzna" în Pripas.

Expresiile populare și regionalismele sunt specifice operelor literare de inspirație rurală: se hurducă (se zdruncină); colb (praf); se învâltorește (derivat parasintetic de la cuvântul vâltoare); având sensul de învălmășeală); țanțoș (semeț, mândru); init (formă regională pentru chiuit).

Crezul artistic al lui Liviu Rebreanu „literatura este înrădăcinată în tradițiile artistice autohtone" este susținut de reale și evidente elemente lingvistice, între care regionalismele devin esențiale.

 

Lasă un comentariu