„Nimeni nu este de neînlocuit"???

Distribuie pe:

Niciodată n-aş fi crezut că va veni ziua în care voi scrie despre Serafim Duicu la timpul trecut, mai mult, că voi aduna într-o carte mărturii ale contemporanilor unui om care, deşi s-a dăruit pe de-a-ntregul semenilor, n-a primit mai nimic în schimb. Dar funcţiile?, vor riposta unii. Câţi n-au funcţii importante şi nu fac altceva decât să se scufunde în pluşul moale al jilţurilor? Avea destui duşmani, care îi înnegreau zilele, dar cărora se pricepea să nu le rămână dator, ca un om dintr-o bucată ce se afla. Unii l-ar fi strivit cu plăcere pe „veneticul" cu gura supărător de mare şi cu defecte destule, ca oricare muritor de rând, care le striga „peste sat" neputinţele sau ticăloşia; se răzbunau atacându-l pe la spate, reclamându-l sau trecând ostili, ori doar indiferenţi, pe lângă roadele neodihnei sale, atât de dureros înălţate în concertul valorilor unui oraş care îşi pierduse de mult cheia de acordaj. Avea şi prieteni pe măsură, pe care îi întâmpina cu luminoasă bucurie în glas şi în priviri, şi pe care îi încuraja generos. Adora oamenii inteligenţi, iubea lucrurile frumoase şi importante, îi plăcea viaţa bună - ca unui rabelaisian veritabil -, deşi răgazurile i se surpau sub povara gândului „pe repede înainte" al paginilor ce se cereau acoperite de scrisul său mare şi rotund.

Mi-a fost drag Serafim Duicu, cel care, cu mânecile suflecate, din zori până în noapte, ctitorea româneşte în Ardeal şi în patria de cuvinte, bucurându-se ca un copil pentru fiecare punct câştigat. Eram prieteni nu numai pentru că amândoi veneam din „ţara" de dincolo de Carpaţi (el - gorjean, eu - munteancă) şi aveam temperamente asemănătoare, ci pentru că vibram sub aceeaşi lumină în neastâmpărul zilei, iar „ciocnirile" noastre (căci din doi colerici mai ieşeau şi „scântei"!) se finalizau totdeauna cu ceva bun sau important. Aşteptam cu nerăbdare „terenurile" (nu în toate anotimpurile, plăcute pentru gazetari!) împreună: era tonic, îmi „dezmorţea" creierul, discutam la nesfârşit, uneori contradictoriu, dar totdeauna cu folos. Ideea alcătuirii acestei cărţi, deşi generată de un impuls imediat, se datorează, într-un fel, tot amintirii unor asemenea discuţii. Mai în glumă, mai în serios, Serafim îmi spunea: „Pune mâna şi scrie cărţi, dom'şoara! Lasă-i pe ceilalţi, că se descurcă! Nimeni nu e de neînlocuit. Important e să rămână ceva în urma ta." Deşi motivam ba că n-am vreme, ba că n-am bani, ori că nu sunt suficient de pregătită pentru o asemenea aventură, ştiam că are dreptate, că „arderea" de o zi a ziarului moare la asfinţit şi rareori poate reînvia, peste cine ştie câţi ani, şi atunci, tot pentru o clipă, scuturând vreun „şoarece de bibliotecă" praful arhivelor; pe când o carte... rămâne. Ca o oglindă curată a unui timp numai al tău. Şi am tot amânat, şi iar am amânat, şi rău am făcut...

„Profesorul" Duicu merită, măcar în acest ultim ceas, reparatoriu, recunoaşterea publică. Voinicul din Tismana ortodoxiei Sf. Nicodim a clădit pentru Mureşul în care şi-a zidit viaţa... până la cer.

În final, îl contrazic pentru ultima oară: există şi oameni de neînlocuit! Cu greu poate fi imaginat un alt gorjean, înrolat sub culorile Transilvaniei, care să lupte astfel pentru ea,... „cu viaţa pre moarte călcând".

Lasă un comentariu