Noi, românii, de ce nu avem demnitatea slovacilor?

Distribuie pe:

Transilvania şi Slovacia au fost cele două provincii ale Imperiului maghiar preferate, în ordinea prezentată. Prima pentru frumuseţea şi resursele ei, iar a doua pentru apropierea de Budapesta. De altfel, de existenţa acestor două teritorii, ungurii îşi leagă supravieţuirea, după lupta de la Mohaci din 1526, când turcii, prin ocuparea Budapestei au desfiinţat statul maghiar pentru 172 de ani, aceştia fiind obligaţi să-şi mute astfel capitala, pentru partea vestică din teritoriu care le-a mai rămas, dar sub oblăduire austriacă, la Bratislava, lucru pe care l-au şi făcut în anul 1536, cu denumirea Pozsony. Din acel moment activitatea maghiară a fost mai intensă în aceste teritorii, fapt care s-a şi realizat printr-o implementare mai puternică a hungarismului (economic, cultural, politic şi demografic etc.) în aceste zone. După eliberarea Budapestei şi a estului Ungariei de către habsburgi, pe la 1699, capitala revine în ţară, dar urmele acestui îndelungat exil, persistă atât în Slovacia cât şi în Transilvania, ele ducând la întărirea elementului maghiar în aceste teritorii. Ca urmare a acestui proces, dar şi al altor factori ulteriori, Transilvania şi România, cât şi Slovacia de azi s-au ales cu o moştenire destul de împovărătoare sub aspectul problemelor pe care le ridică convieţuirea cu o minoritate destul de numeroasă şi dificilă, mereu revendicativă. Astfel, la ora actuală, ponderea minorităţii maghiare în ansamblul României este de 6,5 la sută, (1.250.000), în vreme ce în Slovacia procentul se ridică la 10 la sută. Diferenţa între noi şi Slovacia este că în timp ce populaţia maghiară, în jur de 500.000 de suflete, este masată de-a lungul graniţei cu Ungaria, pe malul stâng al Dunării, la noi, amplasarea a fost neverosimil de haotic, şi aceasta doar din vina autorităţilor maghiare ale vremii, concentrarea cea mai consistentă fiind în partea centrală a României: judeţele Harghita, Covasna şi, parţial, Mureş.

Din 1989, ca urmare a aberantei politici budapestane de refacere a aşa-zisei Ungarii mari, atât statul slovac, redefinit, cât şi cel român au avut probleme similare de manifestare a hugarismului, stafia separatismului fiind fluturată puternic pe ambele teritorii. Diferenţa apare însă acum, pentru că, statul slovac, călcat prea mult pe bătătură cu pretenţiile lingviste şi autonomiste ale minoritarilor unguri, susţinuţi şi ei masiv de la Budapesta, au reacţionat puternic, elaborând, în urmă cu câţiva ani, o lege prin care declara slovaca drept singura limbă de comunicare, oficial şi în public, eliminând, în acelaşi timp, toate formele de inscripţionare bilingvă de pe teritoriul ţării. Au trecut de atunci circa 4 ani, şi iată că legea se respectă în spiritul şi litera ei, şi toată lumea îşi vede de treabă. Şi, pentru că unde-i lege nu trebuie să fie tocmeală, n-am auzit ca în capitala Slovaciei- Bratislava, şi ea cu un procent ridicat de maghiari, să se fi organizat vreun marş sau miting, gen marşul secuilor care la Târgu-Mureş a devenit o permanenţă, sau protestele de pe la Sfântu Gheorghe, Târgu-Secuiesc sau Ciuc.

Această stare de fapt din Slovacia avea să mi-o confirme chiar un membru al unei echipe sportive din Târgu-Mureş care a participat la o competiţie de la Bratislava. Fiind la un restaurant, la masa comună, după meci, un coleg maghiar din Târgu-Mureş a încercat o conversaţie în limba maternă cu una dintre ospătăriţe, cu nume unguresc pe ecuson, dar fără succes. Contrariat de tăcerea acesteia, caută explicaţii, iar colegii gazdă îl lămuresc pe loc: „În Slovacia, limba de comunicare în spaţiul public este exclusiv slovaca!"

Aşadar, slovacii au găsit ac pentru cojocul celor veşnic nemulţumiţi, chiar dacă li s-ar oferi luna de pe cer. Toleranţi cum suntem, poate noi n-am merge atât de departe, dar ceva trebuie făcut pentru că agasările, agresivitatea şi obrăznicia celor care nu le place la noi sau, mai bine zis, nu le place de noi, cresc în progresie geometrică, în vreme ce, în prostia toleranţei noastre, le suportăm pe toate. Iată cum caracterizează reputatul cercetător, prof. univ. dr. Radu Baltasiu, urmaş demn al marilor savanţi români: Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu-Motru, cercetători de elită ai comunităţilor locale, starea de fapt în zonele în care „nedreptatea" făcută maghiarilor e ridicată până la cer: „Autointitulatul Ţinut secuiesc este astăzi, de facto, o largă autonomie, în vreme ce comunitatea românească de acolo este cvasi ignorată...

Vorbim, de fapt, de discriminarea unei minorităţi, căci asta sunt românii din Harghita-Covasna. Dacă instituţia «Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării» şi-ar face vreme să analizeze aşezat, conform legii, această chestiune, ar descoperi că românii sunt discriminaţi negativ în această zonă".

Povestea aceasta cu nedreptăţile pe care românii le fac maghiarilor, ajunsă pe toate meridianele globului şi la absolut toate instituţiile europene şi internaţionale, seamănă perfect cu cea a hoţului care strigă „prindeţi hoţul"! Ar fi cazul deci să privim realitatea în faţă, să punem lucrurile în adevărata lor lumină şi să spunem: ajunge cu minciuna şi fariseismul! Relaţiile sociale din zona cu populaţie maghiară mai consistentă trebuie reconstruite în lumina adevărului şi în interesul statului român, respectându-le tuturor drepturile până la limita decenţei. Pentru că, din păcate, nu cel care strigă prea tare are şi dreptate. Am urmărit, deseori, în emisiunea de limbă maghiară de la TV1, discursul celor doi „corifei" ai iredentismului maghiar, cu funcţii înalte în statul român: Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, şi Antal Arpad, primarul municipiului Sfântu Gheorghe. Aproape că nu există frază rostită de ei care să nu cuprindă ofense la adresa însemnelor şi instituţiilor statului român, reproşuri şi jigniri la adresa românilor, a reprezentanţilor în teritoriu ai guvernului, ai justiţiei etc. De asemenea, presa locală de limbă maghiară, încurajată de astfel de atitudini nesancţionate şi nici măcar băgate în seamă de instituţiile statului român, colcăie de ameninţări că „vor face şi vor desface", până când Ţinutul secuiesc îl vor înfăptui. A nu se crede că judeţul Mureş este ocolit. Din contră, de când cu noul preşedinte al Consiliului Judeţean, suntem tot mai mult băgaţi în seamă, judeţul nostru începând să conteze tot mai consistent pentru rotundul Ţinutului secuiesc. În paginile acestor publicaţii îşi duce veacul cu opiniile sale otrăvite şi sinistrul avocat târgumureşean, Kincses Elod, unul dintre capii iredentiştilor maghiari responsabili de evenimentele din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureş, de acţiunile separatiste în forţă, organizate la acea vreme şi care a beneficiat prea uşor de clemenţa justiţiei române, pentru faptele sale.

În consecinţă, suntem bălăcăriţi şi umiliţi la scenă deschisă, iar oficialităţile noastre se fac că nu văd şi nu aud. O totală lipsă de demnitate, o atitudine de cloacă, un comportament similar cu al struţului care-şi vâră capul în nisip crezând că astfel va scăpa de probleme. Un gen de abordare a realităţii deloc constructiv şi care va duce nu la soluţionarea problemelor, ci la agravarea acestora. Pentru că în privinţa faptelor pe care le reliefăm s-a întrecut demult măsura. Instituţiile statului, începând cu Preşedinţia şi Guvernul, şi nu în ultimul rând Parlamentul, ar trebui să reacţioneze. Iar modelul slovac, care a mai înmuiat oasele celor care cred că: „Extra hungarian non est vita", constituie un exemplu de urmat.

Lasă un comentariu