ROMÂNIA ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (I)

Distribuie pe:

Recunoașterea și consolidarea unirii

Principalele obiective ale mișcării naționale de după 24 ianuarie 1859 erau în interior unificarea și centralizarea aparatului de conducere a statului la București, iar în exterior, recunoașterea de către marile puteri a dublei alegeri.

Demonstrând de la început hotărâre în urmărirea acestor obiective, Al. I. Cuza venea, de la 8 februarie 1859, la București, care devenea astfel în fapt capitala țării. Cu această ocazie liberalii-radicali conduși de C.A. Rosetti, D. și I.C. Brătianu au organizat o extraordinară manifestare populară, națională. Ea demonstra speranța pe care poporul și-o punea în Al. I. Cuza și unitatea de voință românească în jurul conducătorului mișcării naționale pentru unire deplină și independență, care continua și se adâncea.

Al. I. Cuza, îndreptățind încrederea națiunii, a voit să proclame imediat unirea completă a Principatelor. Poziția marilor puteri, atitudinea cu deosebire ostilă a Imperiului habsburgic și Turciei l-au împiedicat s-o facă. Îmbinând prudența cu îndrăzneala, Al. I. Cuza a inițiat o amplă acțiune diplomatică. Emisari speciali au plecat la Londra, Paris, Torino, Berlin, Viena, Petersburg, Constantinopol. Printre ei se remarcau Vasile Alecsandri și Costache Negri. Ultimul preluase conducerea misiunii diplomatice românești din capitala Turciei.

Ca urmare, în conferința puterilor garante de la Paris, din martie 1859, Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia recunoșteau pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al România parcurgea, după 1859, un proces de adâncă înnoire. După realizarea unirii depline a Principatelor Române se adâncea activitatea de reformare burgheză. De asemenea, s-a consolidat autonomia țării în raporturile cu Poarta și marile puteri, promovându-se o politică națională activă, conformă cu obiectivele majore ce urmau a fi înfăptuite, independența absolută și crearea statului național al tuturor românilor.

Principatelor Unite, pe timpul vieții sale. Austria era nevoită să accepte faptul în august 1859, și mai apoi și Turcia.

În interior Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea și centralizarea unor instituții, printre care serviciile de vamă și telegraf, de administrație din Focșani și București, cursul monetar etc. Bucureștii, capitala țării, adoptă ca stemă vulturul și zimbrul, simbolizând unitatea deplină.

S-a trecut apoi la unificarea forțelor armate, un rol important având în acest sens și tabăra de la Florești, constituită în aprilie 1859 din 12.000 de combatanți. Convocați în timpul războiului italo-franco-austriac, ei aveau misiunea să apere la nevoie unirea și chiar să asigure, în condiții externe favorabile, realizarea unității și cu Transilvania, visul de veacuri al tuturor românilor. Unificarea forțelor armate era încheiată în 1860 când își începea activitatea ministerul de război, primul minister unic.

Uniformizarea legislativă a fost impulsionată de Comisia Centrală de la Focșani care-și începea lucrările în mai 1859. În doi ani ea a elaborat, printre altele, un proiect de constituție, un proiect de lege rurală (care emancipa pe țărani de servituțile feudale, dar îi deposeda total de pământ), precum și un proiect de lege electorală.

Procesul de unificare administrativă era întregit și prin introducerea noii ordini burgheze. Noul aparat de stat, în care pătrunderea masivă a burgheziei fusese facilitată, înlocuia practicile învechite cu cele burgheze, pe baza principiului de egalitate în fața legilor și dărilor, a desființării privilegiilor. Moșierii erau astfel supuși la plata capitației (impozit pe cap de familie plătit până atunci doar de țărani). La sate era desființată bătaia și organizate judecătoriile sătești.

Centralizarea trebuia să se încheie prin constituirea la București a Adunării unice și a guvernului unic, expresie a unirii depline. Acționând în conformitate cu voința generală, exprimată în acest sens de Adunările ad-hoc din 1857, Al. I. Cuza redacta și trimitea puterilor un viguros memoriu. Se revendica, totodată, și o nouă lege electorală. Vizita lui apoi la Constantinopol, în septembrie 1860, unde a fost primit ca un adevărat suveran, a contribuit la realizarea unui climat internațional favorabil împlinirii năzuințelor românești. Poarta se mai opunea încă. În țară se cerea contopirea la București a celor două adunări legiuitoare într-o singură adunare și constituirea totodată a unui singur guvern fără a se mai aștepta rezultatul demersurilor internaționale. Adunările legislative propuneau ca urmare, în aprilie 1861, reunirea lor la București, pentru a dezbate proiectul de lege electorală și proclamarea desăvârșirii unirii. Al. I. Cuza se adresa din nou puterilor garante, insistând asupra situației din țară, prezentată ca fiind în prag de revoluție.

Într-adevăr, cu voia sau fără voia marilor puteri, România își urma drumul ei. Și din nou acestea erau nevoite să cedeze. În decembrie 1861, Poarta aproba, în sfârșit, unirea politico-administrativă a Principatelor, dar numai pe timpul vieții lui Al. I. Cuza. În aceeași lună, domnitorul vestea oficial națiunii că„Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi - se sublinia în proclamație - s-a recunoscut la Înalta Poartă și Puterile garante și s-a înscris în datinile națiunilor/.../ în zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toata a Voastră încredere în alesul națiunii, ați întrunit speranțele Voastre într-un singur domn, alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie."

Ca urmare, la 22 ianuarie, se constituia la București primul guvern unic al României, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar Adunarea unică a României se deschidea la 24 ianuarie 1862, în capitala țării, București. În fața ei, Al. I. Cuza proclama „Unirea definitivă a Principatelor". Se sublinia din nou că era victoria poporului român, că Poarta și puterile„auvoit a recunoaște unirea Adunărilor și a ministerelor/... /V-am zis - spunea domnul românilor Al. I. Cuza, referindu-se la unire - că ea va fi precum România o va dori și simți".

Unirea, rezultat al unei lupte îndelungate, seculare, a întregii națiuni, deschidea drumul spre independență și unitate tuturor românilor. Statul național român era constituit. El era însă lipsit de o parte din teritoriul său național aflat încă sub dominație străină. Ca urmare, în aceste împrejurări istorice, 13 deputați, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, propuneau, simbolic, în ședința publică a Adunării legiuitoare românești din 20 martie 1862, ca „Titlurile de români, Țară Românească, România, să fie păstrate de guvern în titlurile domnitorului și în actele publice ale țării"și „Să se hotărască definitiv și unic culorile drapelului și stema României".

El trebuia consolidat printr-o cuprinzătoare operă de reformare internă, prin dotarea cu instituții moderne. În primul rând trebuia realizată grabnic reforma agrară, așteptată cu nerăbdare de țărani, clasa producătoare a societății românești de atunci, baza socială de sprijin a mișcării naționale. O amplă mișcare țărănească condusă de Mircea Mălăieru, fost deputat în Adunarea ad-hoc din București și având sprijinul maselor bucureștene, în frunte cu liberalii-radicali, încercase răsturnarea guvernului conservator Barbu Catargiu și promovarea unui guvern progresist, adept al reformării adânci democratice.

Deși împiedicată cu ajutorul forțelor de ordine, mișcarea subliniase încă o dată necesitatea realizării urgente a reformei agrare, în conformitate cuinteresele țărănimii și ale națiunii, în general, condiție indispensabilă pentru consolidarea și progresul României.

(va urma)

Lasă un comentariu