Urmărind „marea trăncăneală" care are loc seară de seară și pe spații întinse la aproape toate televiziunile, cu privire la Programul de guvernare al PSD, „ba că e bun, ba că nu e bun" și evaluând conținutul unor comentarii conform cărora creșterea pensiilor și a salariilor, mai ales a salariului minim, ar duce de râpă economia românească, mi-a venit în minte o glumă foarte la modă de prin anii '80 ai „epocii de aur". Se spunea că într-una din obișnuitele vizite prin piețe ale cuplului Ceaușescu, unde toate erau aranjate ca la carte, tovarășa observă într-un colț al pieței o coadă mare la care se vindeau cartofi. Oripilată de ceea ce vede, tovarășa cu mintea ei sclipitoare, realizează imediat despre ce este vorba și se adresează prompt lui Emil Bobu, al doilea om în partid, după ea: „Emile, înseamnă că noi nu avem cartofi?" La care răspunsul vine prompt: „Tovarășa, nu noi n-avem, ei nu au!"
Cinismul acelei perioade de tristă amintire nu numai că n-a fost abandonat, ci a fost dus la extreme în anii care au urmat deșartei libertăți, de către noii potentați ai țării. Românii, din săraci au devenit, astfel, și mai săraci, în mod deliberat, și faptul se datorează lipsei totale de respect față de cetățeanul de rând, de truditorul din uzină sau de pe ogoare, față de medic, savant sau producătorul de bunuri sau servicii fără munca cărora n-am putea exista. Dacă românii sunt ultimii din Uniunea Europeană la cele bune și primii la cele rele, cum ar fi bolile de largă răspândire, consumul redus de săpun, de hârtie igienică, de pastă de dinți, dar și campioni la abandonul școlar etc., toate acestea, și încă multe altele, sunt urmare a precarei situații materiale în care se află marea masă a populației, și aceasta pentru că în România se practică o adevărată haiducie în privința repartizării venitului național și în speță a salariilor. Ca urmare, există sectoare sau ramuri ale economiei naționale cu salarii rezonabile, dar și industrii proscrise, deși de mare importanță unde salariul unui director sau șef de secție nu se ridică la nivelul femeii de serviciu din sectoarele amintite. Un alt aspect este discrepanța astronomică între salariul minim practicat pe scară largă în cazul „amărăștenilor" și cel maxim al celor care dețin puterea sau posturile cheie din stat și economie. Dacă abia acum s-a ajuns la un salariu minim pe economie de 1.250 lei, adică nici 300 de euro, cu care sunt nevoiți să se descurce în viață, de la o lună la alta, peste un milion de români cu familiile lor, ce caută în teșchereaua unor indivizi puși în anumite posturi, oricât de importante ar fi ele, salarii de 5.000-20.000-40.000 de euro sau poate chiar mai mult, adică de o sută, o sută cincizeci de ori mai mult? Dacă cantitatea și calitatea muncii prestate atât de unii cât și de alții în cele opt ore de muncă nu justifică enormul decalaj, nici importanța ei socială nu poate acoperi această enormitate. Așa, de pildă, ce minuni ar putea face într-o lună, un manager sau ce o fi el, ministru sau prim-ministru, ca să justifice câștigul pe care un muncitor din industria mobilei, să zicem, nu-l poate atinge muncind nici în cinci sau zece ani. Iar dacă aruncăm o privire prin statele de plată ale țării vom constata că sunt destui dintre aceia care înfulecă, pe nedrept, doar tăind frunze la câini, asemenea sume exorbitante. Prin eliminarea acestor enormități, suntem de acord că există rezerve care, doar printr-o simplă redistribuire, ar putea contribui la ridicarea salariilor mici, dar și a pensiilor. Stabilirea unei grile echitabile de salarizare atât între ramuri și sectoare de activitate, cât și între indivizii aceleiași colectivități, poate plasa România pe făgașul echității în privința sistemului de repartiție a venitului național, componentă de bază a Produsului Intern Brut.
O altă problemă de principiu, nesoluționată de către actualii economiști cu putere de decizie este cea a semnificației salariului, ca formă nouă de retribuire a muncitorului sau a oricărui slujbaș, angajați la patron sau la stat. Clasicii economiști de pe vremea implementării acestuia, cu câteva sute de ani în urmă, au căzut de acord că salariul trebuie să constituie acea sumă de bani pe care angajatul o primește de la angajator, suficientă pentru acoperirea cheltuielilor de subzistență, atât pentru acesta cât și pentru întreaga familie, cu un plus și pentru activități social - culturale. Cu alte cuvinte salariul pe care îl primește un angajat trebuie să fie suficient pentru întreaga familie, din care să mai rămână și ceva economii. De altfel, cu toții știm că, între cele două războaie mondiale, cine lucra într-o fabrică, muncitor sau maistru, sau ca funcționar la stat, câștiga atâția bani încât cu un singur salariu să poată acoperi nevoile familiei, dar și să pună de-o parte ceva bani pentru instruirea copiilor și pentru construirea unei case.
Folosind alte metode de raportare la noua societate, comunismul, prin preluarea de către stat a unor costuri de la cetățean, prin acordarea de locuințe de la stat, învățământ, sănătate, asistență socială gratuite, sume modice la chirii și întreținere etc., a diminuat substanțial salariul, suficient însă pentru standardul de viață preconizat de societatea acelor vremuri.
Odată cu schimbarea relațiilor din societatea românească, prin revenirea la economia de piață și liberalizarea costurilor, toate cheltuielile care erau achitate de stat au revenit în seama cetățeanului, fără a se umbla, însă, și la reabilitarea salariului, care a rămas, în aceleași tipare, pur și simplu o cenușăreasă, incapabilă să facă față noului val de cheltuieli. De aceea la noi se trăiește prost și foarte prost, iar dacă cei cu salariile mici sau medii pe economie n-ar mai avea bunici și părinți, cu pensii sau gospodării pe la țară, ar muri de foame. De aceea România nu se poate ridica la nivelul celorlalte țari. De aceea avem atâta sărăcie, hoție, cerșetorie, abandon școlar și câte și mai câte, de aceea milioane de români apți de muncă și bine instruiți și-au luat lumea în cap, muncind și trăind pe la străini cu dorul de casă în suflet.
Inechități ca în România în privința salarizării nu există în toată Europa. Se știe bine că în orice țară occidentală, din Portugalia până în Marea Britanie, munca este mai bine plătită, pentru că principiul de bază al repartiției a rămas același, din vechime, pe care l-am descris mai sus, iar faptul că la noi randamentul muncii nu justifică un salariu mai bun este o mare gogoașă. Desigur, realiști fiind, nu putem avea pretenții la nivelul Germaniei sau Elveției, dar ca în Polonia sau Cehia, da.
Studiind filozofia Programului de guvernare al PSD, am constatat că el are în vedere tocmai această schimbare de macaz, adică repunerea în drepturi a principiilor remunerării: salarii sau pensii, alte venituri, într-un cuvânt câștiguri mai rezonabile pentru munca prestată fără a se face diferențieri de genul celor care există la noi în prezent. Este dreptul românului la o mai bună și mai echitabilă participare la repartiția venitului național, rezultat ca însumare a valorii nou create la produsele și serviciile ce se realizează în țară, destinate fie consumului intern, exportului sau investițiilor, astfel încât el să-și poată satisface mai bine nevoile personale și ale familiei. Dacă acest program cu adevărat revoluționar va fi pus în aplicare în litera și spiritul său, înseamnă că PSD de azi a făcut ceea ce trebuia de multă vreme făcut. În același timp, cel chemat să realizeze acest lucru nu putea fi altul decât tot PSD. Conform principiului „mai bine mai târziu decât niciodată", prin ceea ce a întreprins cu prilejul noii legislaturi, PSD
n-a făcut altceva decât să-și spele propriile păcate, pentru ceea ce a sfidat atâta vreme cât a fost la guvernare. Dacă, începând cu anul 2017, va face tot ce-i va sta în putință, pentru a schimba direcția de mers a țării, de atâta vreme greșită, va demonstra națiunii române nu numai că-și merită numele de social-democrat, dar că are și capacitatea de a conduce țara spre prosperitate și echitate, principii fără a căror implementare nu poate exista cu adevărat nici trai onest, nici democrație și nici civilizație în România.
