Unitatea statală, caracteristică definitorie a evoluției istorice a poporului român

Categorie: Istoric
|
08-02-2017
Nr: 25
|
Autor: Autor: prof. Traian Sabău Bibliotecar: Anca Ciotloș
|

Motto: „Unirea națiunea a făcut-o."

M. Kogălniceanu (1817-1891) scriitor, istoric, om politic

O caracteristică de bază a istoriei poporului român o reprezintă lupta tenace și neîntreruptă pentru unitate statală. Ea își găsește temeiul în însăși ființa acestui popor, în geografia, istoria, limba și civilizația sa.

Spațiul geografic în care s-a format și dezvoltat poprul român este cel carpato-danubiano-pontic. Având în vedere aspectul general al pământului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1853) om politic și istoric, revoluționar de seamă al revoluției pașoptiste din Țara Românească, asemăna spațiul românescu cu o cetate.

Cadrul natural a favorizat dezvoltarea unitară a poporului român, aspirația sa de a trăi în hotarele unuia și aceluiași stat.

După cum se cunoaște, pe la mijlocul mileniului I î.d.Hr., din marele neam al tracilor s-a individualizat ramura de nord, aceea a geto-dacilor, unul și același popor, numit get în izvoarele grecești și dac în cele latine, strămoșii direcți ai poporului român; cei mai drepți și mai viteji dintre traci (Herodot).

Daco-geții aveau o cultură materială și spirituală unitară, specifică, atestată arheologic pe un spațiu mai vast decât cel locuit azi de români în cadrul statului român actual. Pe acest fond s-a creat și afirmat unitatea statală. Burebista (80-44 d. Hr.) a unificat triburile geto-dace, punând bazele statului geto-dac centralizat și independent, dându-i o organizare solidă astfel că a ajuns, după aprecierile lui Strabon (63 î.Hr.-19 d. Hr.), geograf și istoric grec, sa fie temut și de romani.

Statul dac cunoaște maxima înflorire materială și spirituală sub conducerea regelui Decebal(87-106 d. Hr.).

După cele două războaie daco-romane din 101-102 și 105-106, statul dac dispare, Dacia este cotropită de romani și transformată în provincie romană. Odată cu cucerirea Daciei de către romani și aducerea la nordul Dunării a unui mare număr de coloniști din Imperiul roman („extoto orbe romano" Eutropius, sec. I. d.Hr.), istoric roman, a început procesul de romanizare sistematică a dacilor. Prin împletirea civilizației dacilor și a romanilor a luat ființă poporul român.

Forma de organizare specifică românilor în zorii evului mediu a fost obștea, sătească (sau „romaniile populare", cum le numea marele istoric Nicolae Iorga (1871-1940). Treptat , pe măsură ce valurile migratorilor se depărteză, obștile se grupează alcătuind forme de organizare cu caracter prestatal: cnezate și voievodate, „țări" ( Făgăraș, Hațeg, Maramureș, Bârsei etc.)

Pentru sec. IX-XIII,sunt atestate voievodatele lui Litovoi și Senelau precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș ( în Valahia - Țara Românească), de asemenea voievodatele lui Gelu, Monumorut și Glad, în Transilvania, iar în Dobrogea, jupanatul lui Dimitrie.

Dezvolatrea generală a societății românești, afirmarea relațiilor de producție feudale, dar și pericolele eterne - maghiar și tătar au impus crearea unor structuri statale puternice. Astfel iau ființă statele medievale românești: Țara Românească, Moldova și Voievodatul Transilvaniei. Acestea au fost unite, pentru scurtă vreme, de marele domn muntean Mihai Viteazul (1593-1601).

Dușmanii noului edificiu statal erau mulți (turci, unguri, habsburgi, poloni), asfel că voievodul muntean a fost ucis mișelește pe Câmpia Turzii, în (9/19.08.1601). Astfel, unirea țărilor românești, statul creat de Mihai Viteazul s-a destrămat, dar ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat n-a putut fi ucisă.

Actul lui Mihai Viteazul a devenit programul politic al românilor până în decembrie 1918. Amintirea faptelor sale a orientat lupta poporului român spre împlinirea idealului național, a întărit rezistența și voința lui de luptă. Marele savant Nicolae Iorga afirmă că de la 1600 niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără patosul sau securea lui „ridicată spre cerul dreptății".

După uciderea lui Mihai Viteazul ideea de unire a tuturor românilor într-un singur stat s-a amplificat. Au apărut noi planuri de „confederare" a celor trei țări românești de către Radu Șerban, Gabriel Bethlen, Ștefan Tomșa, Radu Mihnea, Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Rakoczi I și Gheorghe Rakoczi II, Șerban Cantacuzino, Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir.

Paralel cu acțiunile de unificare pe cale diplomatică sau chiar militară a celor trei țări române, se constată o tendință tot mai evidentă de unitate în plan cultural. Afirmarea umanismului românesc a generat o creștere a numărului știutorilor de carte. Indiferent de țara unde se tipăreau cărțile se adresau întregii spiritualități românești, cu scopul mărturisit de a întreține coeziunea ramurilor aceluiași popor, risipite vremelnic de vicisitudinile istoriei.

La finele sec. XVIII și începutul sec. XIX, emanciparea politică și națională a românilor a cunoscut un avânt puternic. În procesul de cristalzare a conștiinței naționale un rol de seamă l-a avut memoriul din 1791 (Supplex Libellus Valachorum), întemeiat pe programul politic conceput de Inochentie Micu. Un alt Supplex, din 1884, formula explicit ideea unirii tuturor românilor din vechea Dacie: „ Ardeal, Valahia, Moldo-Valahia și Banatul".

Ideile Supplexului au fost reluate în operele istorice ale Școlii Ardelene, care a jucat un rol esențial în procesul de redeșteptare națională a poporului român. Școala Ardeleană a pus bazele ideologiei naționale românești, fiind receptată în toate ținuturile românești. Este momentul aprecierii operei politice și culturale ale lui Samuil Micu, Ion Budai - Deleanu (el cerea o singură domnie, o singură țară, care să cuprindă toate teritoriile locuite de români într-o „ Dacie Mare"), Gheorghe Șincai, Petru Maior (includea în „Dachia" toate teritoriile locuite de români: Transilvania, Banatul, Țara Românească și Moldova.

Doresc să mai precizez că în 1816 apare prima carte care folosește denumirea de România. Daniil (Dimitrie Philippide) preciza: „Am numit țara aceasta România după numele poporului românilor", socotind că orice altă denumire era nepotrivită și producătoare de confuzii": Pe acest fond de puternică afirmare a conștiinței naționale, dorința de emancipare a poprului român devenea tot mai evidentă. Societatea românească în ansamblul ei era antrenată în acest proces înnoitor.

Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, a marcat începutul epocii moderne în istoria românilor, Tudor Vladimirescu a înțeles necesitatea colaborării dintre Moldova și Țara Românească în lupta pentru dobândirea drepturilor neamului românesc. La 5 aprilie 1821, el cerea mitropolitului Dionisie Lupu și lui Alexandru Filipescu Vulpe să ia legătura „cu domnealor, boierii Moldovei" pentru ca, „fiind la un gând și într-un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă drepturile acestor Prințipaturi, ajutându-ne unii pe alții". Se anticipa așadar unirea Principatelor, care avea să se realizeze peste mai puțin de patru decenii.

În timpul Revoluției române de la 1848 au fost redactate câteva programe care cuprindeau explicit Unirea Principatelor Române.Revoluționarii moldoveni, întruniți la Brașov au elaborat programul „ Principiile noastre pentru reformarea patriei", care cerea expres „Unirea Moldovei și Valahiei într-un singur stat românesc neatârnat".

La 20 mai 1848, revoluționarii din Bucovina, întruniți la Cernăuți au adoptat o Petiție în care se sublinia necesitatea unirii cu Moldova (Bucovina a aparținut Moldovei până în 1775). Un nou program tipărit în august 1848 „Dorințele Partidei Naționale în Moldova, conținea o revendicare fundamentală, care să le încoroneze pe toate „ca cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național: aceasta este unirea Moldovei cu Țara Românească.

Și bănățenii și-au exprimat dorința de unire în cadrul programului intitulat „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat".

Deși revoluția de la 1848 a fost înfrântă, ea a reprezentat un moment de vârf în lupta românilor pentru liberate, dreptate și unitate. Revoluția a contribuit la afirmarea organismului național unitar, a întărit sentimentul apartenenței etnice-naționale la același popor, a verificat trăinicia temeiurilor și solidaritatea conștiinței naționale, a trasat programul de luptă pentru întreaga istorie modernă a românilor.

Se apropia clipa cea mare, când visarea cea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari va deveni realitate, adică unirea Moldovei cu Muntenia, în anul 1859, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, ca domn în ambele Principate, un aport deosebit avându-l și „națiunea", adică poporul.

Prin reformele făcute (1859-1866) de domnitorul Al. I. Cuza, ajutat de sfetnicul său Mihail Kogălniceanu, România ( din 1862) se înscria pe harta Europei ca un stat în curs de modernizare pe toate planurile. Aflat sub suzeranitatea otomană, România mai trebuia să-și obțină independența de stat, ceea ce se va întâmpla în urma Războiului de Independență din 1877-1878.

În concluzie, după mari eforturi și cu multă diplomație, a fost posibilă împlinirea primei etape din cadrul procesului complex de creare a unui stat român puternic și respectat de popoarele Europei și chiar de marile imperii ale vremii: otoman, habsburgic și țarist.


Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval