GRIGORE VIERU ȘI „LIMBA DOINELOR DE AUR,/ LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ!"


Categorie: Editorial
|
14-02-2017
Nr: 29
|
Autor: LAZĂR LĂDARIU
|

Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere" - scria Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Românești, Mihai Eminescu, la 15 august 1870, în poezia „Epigonii".

Trăitor în ale noastre „cetăți gânditoare" - fratele nostru de peste acea „graniță de apă" a Prutului, încă despărțitoare a fraților din cele două Românii, poetul-academician Nicolae Dabija, spunea: „Partea noastră de veșnicie este limba".

Iar printre poeții de seamă, care, într-adevăr, „au scris o limbă ca un fagure de miere", iubind această parte „de veșnicie - limba", se situează, în această a noastră „Patrie de pământ și de cuvinte", la loc de seamă al celor aleși, poetul Grigore Vieru.

Prin tot ce a scris, pe acest pământ românesc, „frământat de lacrimi și de sânge", Grigore Vieru a considerat limba noastră cea română, acea limbă sfântă, care „leagă, prin sânge, pământul de popor".

Citind și ascultând versurile poeziei „Limba noastră cea română" sau cele din „În limba ta", parcă auzi, din depărtări venind, glas de înger, înălțându-se în puritatea lacrimii înmugurind cuvintele curate ale Patriei Eterne și ale Limbii noastre strămoșești, cunoscute românului „De la Nistru pân' la Tisa".

Poezia lui Grigore Vieru a făcut și face parte din rezistența Basarabiei, a moșiei Ștefane, de ruși furată la 1812. Dacă noi, românii de dincoace de Prut, învățam, sub dominația bolșevică a URSS, de după 23 august 1944, „limba rusă cântând", ei, basarabenii, frații noștri de dincolo de Prut, învățau limba română, strămoșească, plângând.

Cel pe care „Dumnezeu l-a sărutat pe suflet" - cum se exprima poetul Nicolae Dabija -, poet al unui neam, încrezător că avem o singură limbă și un singur mormânt „la Putna lui Ștefan cel Mare", cum glăsuiesc versurile Leonidei Lari, Orfeul din Pererita, marele poet Grigore Vieru „nu doar că a scris în Limba Română, ci a trăit în Limba Română".

Poezia „Limba noastră cea română" este o convingătoare mărturisire: „Sărut vatra și-al ei nume/ Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei ființă/ Și-a ei rodnică țărână/ Ce-a născut în suferință/Limba noastră cea română.// Pe pământ străvechi și magic/Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur,/Limba noastră cea română."

Ca o miere binefăcătoare, ne-a lăsat Grigore Vieru versurile din poezia „În limba ta": „În aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi/Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/Ți-e dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./ Și doar în limba ta/ Poți râde singur/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plâns.// Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde/ Când nu poți mângâia/ Și nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în față,/ Tu taci atuncea/ Tot în limba ta." O poezie ca un testament, amintindu-ne de cel al lui Ienăchiță Văcărescu, referitor la acea moștenire sacră privind „Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire", aducându-ne în memorie și poemul lui Alexei Mateevici - „Limba noastră."

Pentru „creșterea limbii" și „a patriei cinstire" a trăit, a scris, a suferit și Orfeul din Pererita, cu versul ce cântă, mângăietor, ca o tânguire de flaut. Totul, printr-un mare sentiment de iubire, de patriotism și de naționalism luminat, tradițional românesc.

Cu fiecare poezie a lui Grigore Vieru, în față avem acel portret de Domn al Limbii, prin această „îndeletnicire vitală", care este scrisul în Limba română. Parcă toate cuvintele lui sunt învelite în parfum de tei, cu glas șoptit de floare.

Sub aspectul lui fragil, de „trestie gânditoare", cuvântul limbii românești, înflorit, devine o puternică armă de apărare și de atac, cu o putere mai mare decât tunul.

Vrăjit de limba noastră cea română, de frumusețea ei, „poamă poetică ispititoare", în poezia unui neam, prin acea „scriere cu sine", acea hemografie poetică, printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat, drept moștenire, nemuritoare versuri în „locul unde patria vine/ să-și încălzească făptura".

Apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească. Chiar și cartea pentru copii, apărută la Chișinău, în anul 1990, se numește „Frumoasă-i limba noastră", preluând titlul uneia dintre poezii: „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag și cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune și cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar lua, știu bine,/ Din limba sfântă-a noastră".

Ne vom opri și la poezia „Comoara", din volumul „Hristos nu are nicio vină", pentru a invoca, din nou, acea putere de a cuceri a versurilor lui, în măreția luminii, a graiului nostru dulce: „În hramul graiului mă rog,/ Duminica și lunea,/ Avem o limbă și un loc,/ Suntem în rând cu lumea./ Săracă nu-i, nici mititea,/ Cu deal frumos și vale,/ Întregul cer încape-n ea/ Și-ntreaga noastră jale.//...// Aud al toamnei veșted glas/ Și vine bătrânețea./ Copiii mei, în ea vă las,/ Păziți-i frumusețea!/ Păziți al limbii sfânt poem,/ A ei mărgăritare,/ Căci mai de preț averi n-avem,/ Nici altă apărare".

Peste tot, în versurile lui Grigore Vieru se simte mărturisirea acelei iubiri, prin limbajul interiorității, față de cuvântul românesc, prin distincție, personalitate și farmec aparte. Coloană a Infinitului ființei noastre naționale, Limba Română are nevoie de cuvintele lui.

Garoafa roșie, de vorbe și de cântec, la Grigore Vieru, Limba românească pășește cu încălțări aurite prin dimineața de rouă a ierbii, ca o veșnicie a Neamului. Grigore Vieru a prețuit „comoara în adâncuri înfundată" a Neamului, Limba românească, „grai al pâinii", „șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată".

Luptător pentru idealul național, poetul ne aduce, prin versurile lui, în rezistența memoriei, făclii vii ale trăirilor, prin preacuratul duh românesc. Citindu-i versurile, parcă auzi acea muzică a dăinuirii, a veșniciei noastre românești.

Într-un interviu din februarie 2000, apărut în „Literatura și arta" din Chișinău, condusă de bunul său prieten, academicianul-poet Nicolae Dabija, Grigore Vieru spunea: „Am vrut să spun populației dintre Nistru și Prut că avem o limbă frumoasă - aceeași limbă pe care o au frații de peste Prut, că avem un alfabet străvechi, al nostru, iar nu împrumutat, ca avem o tragică și tulburătoare istorie".

Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci recunoștința noastră-i veșnică!

Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu: „Trei culori și-o singură ființă/ Românească", a fost, și rămâne, prin creația lui, prin dragostea față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere"!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval