Mai întâi o poveste. „Vrem să fim robi egiptenilor"

Distribuie pe:

Mai avem de rezistat 13 ani...

- Gabriel Liiceanu -

Știți povestea Exodului, nu? După vreo patru secole de sclavie petrecute de „fiii lui Israel" în pământ egiptean, Dumnezeu își aduce aminte de legământul făcut cu Avraam și hotărăște să-i scoată pe iudei din Egipt. Suntem, se pare, în vremea faraonului Ramses, prin anul 1290 înainte de Christos, iar numărul iudeilor aflați în Egipt în robie era, ne spune Biblia, de 600.000. Moise e cel pe care Iahve, Dumnezeu, îl alege să-i ducă la împlinire hotărârea. El va conduce operațiunea „fugii din Egipt" și sub îndrumarea lui are loc traversarea deșertului înspre „Țara Făgăduinței" în care „curge laptele și mierea". Moise e cel cu care, în timpul traversării, într-un tete-a-tete pe muntele Sinai, Dumnezeu reface legământul cu poporul lui Israel și tot el e cel căruia Dumnezeu îi dă „tablele" Decalogului, actul fondator al omenirii morale. Pe scurt, Moise e cel care-i scoate pe iudei din robie punându-i pe drumul spre libertate. Dar, nu după multă vreme de la ieșirea din Egipt, „toată obștea fiilor lui Israel", deși Dumnezeu le dăduse iudeilor în permanență semnele bunăvoinței sale, începe să cârtească: de ce au plecat ei din Egipt? Deși sclavi, spun ei, „ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate". Nici unul dintre semnele divine ale însoțirii nu-i potolește. Supremul gest de răzvrătire are loc exact când, profitând de absența lui Moise angajat în faimosul dialog cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iudeii își calcă legământul, abandonează spiritul pur al Dumnezeului unic și-și fac zeu de închinare din statuia, fabricată ad-hoc, a Vițelului de aur. Și totuși, deși ofensa e mare, Dumnezeu își iartă poporul pentru o ultimă oară. Însă când, ajunși în fața Pământului Făgăduinței, iudeii sunt cuprinși de panică și vor să se întoarcă în Egipt, mânia lui Dumnezeu nu mai poate fi oprită de Moise. Toți cei care s-au îndoit, toți cei care au cârtit și au regretat vremea robiei egiptene vor fi pedepsiți să rătăcească 40 de ani în pustiul Sinaiului. Nici unul dintre cei care traversaseră Marea Roșie, nici măcar Moise, nu va ajunge să pună piciorul în Canaan. Cei 40 de ani ai pedepsei reprezintă exact timpul necesar pentru primenirea unei generații. De atât era nevoie ca să dispară cei care cunoscuseră Egiptul și care erau periodic cuprinși de nostalgie după frumoșii ani ai robiei. Cum bine spune un exeget biblic: „Se vede treaba că Dumnezeu îi scosese din Egipt, dar nu scosese încă Egiptul din ei."*

Noi, astăzi

De 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întâmplă cu noi. Iată, am ieșit din comunism, dar nu și comunismul din noi. După 1989 poporul român a făcut cu dumnezeul politicii moderne un legământ de democrație și libertate. Însă, de 27 de ani, el merge către Țara Făgăduinței plângând după Egipt. Nu am murit încă toți cei care ne-am născut atunci. Nu s-a primenit țara. Nu au trecut „cei 40 de ani", vârsta unei generații. Nu s-a născut nici un Moise între noi. Nu întâmplător atât de mulți dintre cei care de zece zile, seară de seară, manifestează în toată țara au vârsta de 20-30 de ani. Sunt cei care, tocmai pentru că nu au crescut cu gustul robiei, vor intra în Canaanul democrației.

Și nu întâmplător astăzi arătăm așa cum arătăm. În România, nu Moise ne-a purtat prin pustiul tranziției către Țara Făgăduinței. Dimpotrivă. Cei care au stat la cârmă 27 de ani au fost: fii de „ilegaliști" crescuți în cultul tatălui comunist; fii de milițieni de sat care băteau sălbatic și făceau legea în fiecare fund de țară cot la cot cu secretarul de partid; elevii lui Ristea Priboi luați în 1977 (anul defecțiunii lui Pacepa) de la Ștefan Gheorghiu, de la Institutul de Științe Economice, de la Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI) - pentru a primeni cadrele DIE; ofițeri ai Securității și marii lor turnători. Mai toți, deveniți „oameni de afaceri",

ne-au împuțit imaginea capitalismului și a economiei de piață. Ce Dumnezeu puteai să aștepți de la acest mâl fecund al răului, care a acoperit țara după ce apele inundației comuniste s-au retras de peste noi? Uitați-vă ce monștri s-au ridicat după acest potop al istoriei, cu noroiul șiroind de pe ei. Uitați-vă la chipurile lor, la cefele lor, la fălcile lor, la pântecele lor, la dinții lor, la limba pe care o vorbesc, la aroganța  și tupeul lor, la felul în care se adună, se grupează și se regrupează mereu, la felul în care își pun rudele, prietenii și amantele în posturile-cheie ale țării, la felul în care își transformă în arme tocmai victimele sărăcite de ei, cărându-le prin țară cu lista și autocarul.

Cu ei vreți să ne ținem legământul făcut de ochii lumii cu dumnezeul democrației? Cu ei vreți să rămânem în UE? Nu vedeți că nici nu am gustat bine din civilizația Occidentului și ne  spun, prin glasul Academiei, al Partidului și al ofițerilor de la Interne ieșiți la pensie, că e mai bine să ne întoarcem la naționalismul râios și cu coada sus al lui Ceaușescu? Nu vedeți că, atunci când dau de greu, activiștii de azi scot din desaga cu provizii ideologice cărticica securistă cu divizarea și destrămarea țării? PSD-ul de astăzi nu este un partid accidental de hoți, ci forma de supraviețuire a unei tradiții devenită regulă de căpătuială vreme de 45 de ani. Sunt toți cei care, ca preț al slugărniciei totale, primiseră dreptul să „stea lângă oala de carne și să mănânce pâine pe săturate". Se obișnuiseră să fie cei care furau bucatele, apoi împărțeau prostimii schelete de pui vineți. Astăzi sfărâmă „tablele" statului de drept, pe care scrie, exact ca acum 3000 de ani, „Să nu furi!". E ridicol să le ceri, lor tocmai, să se reformeze și să se pună pe guvernat „de-adevăratelea". Trebuie să fii tare naiv să-ți imaginezi că dialogul cu ei este posibil. Ce să dialoghezi cu unul pe care-l prinzi noaptea că-ți cotrobăie în dulapul cu legi? Adevărul lor e mereu în urmă, în memoria robiei și a furtișagului și a arbitrarului din Țara Egiptului. Uitați-vă cum demolează edificiul democrației din toate părțile, părând că povestea cu ordonanța 13 n-ar fi decât unul dintre iepurii pe urmele căruia ne-au pus. Între timp și-au tras la dispoziție din buget miliarde de euro, și-au făcut „firme de casă", au reînviat „Cântarea României" sub numele grețos de „Pasărea Măiastră". Între timp, condamnații penali care vor să ne întoarcă în Egipt ne râd în nas din fotoliile Parlamentului.

Se pare că mai avem 13 ani de rezistat până vom intra în Țara Făgăduinței, în Țara statului de drept. Ei bine, da, dacă e nevoie vom sta în Piață 13 ani.

NOTE:

*Brandt Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Isus și rădăcinile iudaice ale Euharistiei, trad. din engleză de Monica Broșteanu, București, Humanitas, p. 97.

P.S. MOISE a fost ALESUL lui Dumnezeu! MOISE a fost OMUL lui Dumnezeu! Moise a fost OMUL PROVIDENȚIAL al acelui timp binecuvântat de Dumnezeu! Azi avem oare un astfel de OM AL LUI DUMNEZEU? Cei din vechime au avut și încă au meteahna comunismului, această ștampilă pe care foarte mulți am purtat-o, mai ales care eram în funcții de răspundere... într-un fel sau altul. Acum este foarte ușor să acuzăm și poate avem dreptate. Ne-am pus nădejdea în eșalonul doi, cel al tineretului! I-am avut pe Ponta și Antonescu și ce-au făcut domniile lor cu tinerețea și poporul care și-a pus nădejdea în ei? Primul a dat cu stângul în dreptul, a călcat pe urma răposatului, adunând pe stadionul Național 80.000 de adepți pe care să-i treacă „Marea Roșie", deși toți știam că era ziua aniversării sale. Antonescu a dat bir cu fugiții, asemenea înaintașilor săi, care fiind solicitați să ia conducerea țării de către Martirul Patriot și Mareșal, ei fiind reprezentanții politici ai vremii, au lăsat toată greutatea pe umerii Mareșalului: de a elibera în exterior Basarabia și Bucovina de Ciuma roșie, iar în interior să se bată cu partidele politice lașe și apatride, dar și cu hoții care jefuiau satele și își băteau joc de familiile celor plecați pe front pentru neam și țară. Mai mult, Antonescu, cu figura sa de tânăr hiperorgolios, a pasat funcția la care avea cel mai mult șansă, aceea de a conduce țara și a face schimbări, la un alt fost adept și trăitor din vremea răposatului, și acesta în loc să fie continuatorul marilor „uniați", a reușit marea izbândă de a împărți poporul și țara: nepoții și copiii împotriva părinților și bunicilor... de a deveni... „Marele separatist "!

A reușit să facă o țară de răzvrătiți! Ar fi bine să nu uităm din exodul poporului ales de răzvrătirea celor trei nemulțumiți: Datan, Core și Abiamin. Deși au avut ochi și au văzut că în trecerea lor prin pustiu Dumnezeu le-a trimis mană, prepelițe și apă la nevoie, ei totuși au spart capul alesului lui Dumnezeu-MOISE. Dar, cum Dumnezeu nu se lasă batjocorit la nesfârșit, i-a pedepsit pe aceștia pentru neascultare și răzvrătire...înghițindu-i pământul. Să nu uităm că pentru a ieși din acest pustiu al României va trebui să găsim un ales al lui Dumnezeu, care să creadă cu adevărat în Dumnezeu și să facă voia Lui ...nu numai promisiuni înainte de alegeri în fața Bisericilor și a preoților; Noi, poporul, să ne întoarcem fața cu adevărat către Dumnezeu, ca și El, Bunul și Milostivul, să ne cuprindă în brațele Sale salvatoare.

S-a făcut vorbire câteva fraze mai sus despre așa-zisa „motivație puerilă" a destrămării țării; noi care trăim și am trăit mulți ani sub teroarea străină, avem o teamă temeinică, domnilor de la putere și din București. Ne este teamă de profeția părintelui Arsenie Boca: „UNGURII NE VOR CREA PROBLEME MARI", dar și profeția lui Nostradamus care spune că Transilvania în câteva ore va fi luată de unguri cu ajutorul rușilor!!?? Ce s-ar întâmpla domnilor, în conjunctură nefavorabilă europeană cu țara noastră? Tineretul țării, la care faceți vorbire și așteptare de „mană, apă și prepelițe", într-un caz pe care nu trebuie să-l minimalizăm ar putea pune mâna pe o armă de apărare? Cunosc ei oare tradițiile de luptă ale înaintașilor? Dar jertfa lor supremă? Mă îndoiesc, fiindcă, în cei 27 de ani de care se face vorbire, ați avut grijă să ne scoateți tradițiile, obiceiurile și să ne inoculați o istorie strâmbă și străină de tot ceea ce este româneasc. Cu o armată redusă la 20% și plecată și aceasta în teatrele de război și pace externe, cu un armament vechi luat la second-hand, cu un tineret fără pregătire militară, dar și psihoistorică, avem slabe speranțe... degeaba ne batem cu pumnul în piept că suntem mari patrioți, fiindcă ceea ce avem nevoie ne „lipsește cu desăvârșire", după spusele lui Caragiale. Așa că este bine să ne vedem bârna din ochiul nostru și să avem mintea ațintită tot timpul la singurul sprijin salvator - DUMNEZEU. Amin!

„1001 CUGETĂRI" vol. XII

 

Lasă un comentariu