Ce dai, câştigi, ce nu dai, pierzi

Distribuie pe:

Se povestește că un om foarte bogat și zgârcit a auzit într-o noapte, în vis, un glas care i-a spus: „Mâine dimineață să te duci la salcia dintre dealuri și să faci săpături, că vei găsi o mare comoară".

Cum s-a trezit, omul nostru nici n-a așteptat să se facă bine ziuă și, cu târnăcopul și cazmaua în spate, a mers mai mult alergând spre locul cu pricina. A săpat cam un metru, dar n-a găsit nimic. Lacom cum era, a mai săpat pe atâta și când era pe punctul de a abandona, din pricină că-l lăsaseră puterile, a auzit un glăscior rugându-l să mai sape puțin.

Așa se face că, peste câteva momente, din gaură dădea să iasă, ce credeți, un diavol! „Ptiu, drace!" - strigă omul înspăimântat, dar și foarte mânios, că în loc de comoară îl găsise pe Necuratul. Și se grăbi să arunce pământ peste el, să astupe groapa.

- Stai, creștine! Nu te speria!

Ai visat că vei găsi o comoară? Visul ți s-a împlinit pentru că eu sunt una dintre căpeteniile lui Scaraoțchi și pentru că ai ostenit și m-ai scos de aici, eu pot să te răsplătesc regește.

- Așa da! - își frecă mâinile a chilipir omul nostru. Ia zi, ce-mi dai?

- Îți dau voie, zise „Ucigă-l Toaca", să începi să cheltuiești din banii pe care ia-i ascuns în beci.

- Ce vorbă-i asta? - se mânie din nou săpătorul. Banii aceia sunt ai mei!

- Da - zise drăcușorul, or fi, dar n-ai umblat la ei de vreo douăzeci de ani, pentru că erau ai mei. Eu am fost stăpânul lor până azi! Dar, pentru că m-ai scos de aici, îți dau voie să-i cheltuiești. Sunt ai tăi!

Și se făcu nevăzut. Omul nostru, cu toate că era aproape epuizat, și-a adunat puterile și a început să alerge spre casă, cu bănuiala în minte că dracul îi luase banii din pivniță. Într-adevăr, nu mai umblase la ei de douăzeci de ani, mare minune să mai fie acolo. Ajuns acasă, constată, însă, că lăzile erau intacte și toți galbenii la locul lor! Rămas pe gânduri, omul nostru începu, însă, chiar din acea zi să cheltuiască din ei, a donat la un cămin de bătrâni, la o casă de orfani, ba i-a dus și părintelui din sat o sumă frumușică pentru sprijinirea bisericii.

Fără îndoială, aceasta e o poveste. Dar, ca orice poveste, are un sâmbure de adevăr. Anume că, Satana poate, cu voia noastră, să fie stăpân pe bunurile pe care nu le întrebuințăm creștinește și chiar pe viața noastră sufletească.

 

Lasă un comentariu